"Trei dinţi din faţă"-Marin Sorescu
Eh, dragii moşului, cartea asta mi-a prilejuit nişte momente de reflecţie destul de dese şi, ce e cel mai important, e uşor de citit, dacă ar fi să o compar cu un film ar fi o comedie uşoară, cu accente adânci uneori, dar care îţi lasă impresia că ai asistat la un joc rapid, plăcut, ce nu lasă urme. Pot să zic că mai mult contextul în care a fost scris romanul (singurul roman al autorului)-perioada comunistă- şi modul în care sunt introduse "şopârle" în text (vorba lui Toma Caragiu) m-au făcut să râd aşa "pe sub mustăţi" la diverse aluzii. Una peste alta, romanul ar vrea să aibă o poveste propriu-zisă, triunghiul amoros Olga-Val-Şandru , însă e mai mult în firul epic decât atât. Cele trei personaje Val-Tudor-Adrian reprezintă şi ele un triunghi( cei trei dinţi din faţă la un supranivel), al unor tineri care reuşesc, mai mult sau mai puţin să "muşte" din realitate. Unii o fac iremediabil până la sfârşit şi definitiv( Val) ,unii reuşesc să facă un pact cu viaţa şi să muşte din veninul ei cu relativ succes. Totul este să iei viaţa în glumă, sperând că ea n-o să se supere ca o domnişoară sclifosită din cauza asta.
Val reprezintă tiparul artistului, sculptorul care îşi găseşte muza într-o femeie măritată, nu îndeajuns de pregătită pentru rolul de muză. Plimbarea lor "simbolică", în prima şi ultima noapte de căsătorie duce la dispariţia Olgăi, moment în care universul celor doi bărbaţi pentru care ea era muză se schimbă. Val realizează că odată cu Olga îi va dispărea pe vecie inspiraţia, iar ştabul Şandru, dintr-o inerţie inexplicabilă, porneşte şi el în căutarea soţiei amantului, soţie lui în acelaşi timp.
Tudor este veşnicul îndrăgostit, cu pasiunea sa pentru aceeaşi femeie. Viaţa îi dă şi lui o palmă atunci când încearcă să o ia în piept. E arestat de comunişti( vă imaginaţi kilogramele de paragrafe cenzurate aici, semnalate prin bolduire în text) şi se întoarce acasă înţelegând pe deplin că nimic nu e de înţeles din realitatea ireală în care trăieşte. M-au marcat pasajele în care povesteşte cum în închisoare i se cerea să recunoască ce poezii a scris şi să îşi facă "autocritica"(vezi "Moromeţii"), iar el considera că e doar o invitaţie artistică pentru a-şi revizui opera. Lua fiecare bătaie ca pe o critică la adresa poeziilor, cea mai bună critică pe care ar fi putut vreodată să o primească. Este modul lui Sorescu de a ilustra "rezistenţa prin cultură".
Cartea e o adevărată comoară în jocuri de cuvinte şi de înţelesuri. Mi-am promis că pe unele o să le folosesc şi eu, atât de ingenioase mi s-au părut. O alegorie şi prin acest "double entendre" şi prin ieşirea din realitate a personajelor care pagini întregi par a trăi în lumea reală pentru ca deodată să păşeşti alături de ele într-un univers paralel, în care cuvintele nu mai sunt ce au fost şi în care lupta cu viaţa ia forme bizare (episodul scufundării în butoiul în care înota un peşte e deosebit). Haioase şi interesante sunt episoadele de la fabrica de cauciuc la care lucrează Val, făcând singurul lucru artistic ce ar fi putut ieşi din cauciuc, păpuşi, dar nu păpuşi obişnuite, ci păpuşi care spun lucruri pe care le înţeleg mai ales părinţii şi care pot sădi dorinţa de libertate în copii sau cele de la redacţia unde lucrează Tudor şi unde fiecare sapă pe fiecare, pentru a împlini "idealul socialist".
Val, după părerea mea, este victima sigură a oricărui sistem, este idealistul care în lipsa muzei nu îşi mai găseşte locul; fiind singurul care, prin cuvinte, sculpturi, păpuşi înţelege ce e viaţa de fapt, este primul care e învins de ea sau care o părăseşte benevol. Scufundarea în apă este un sfârşit firesc pentru el, singurul inocent într-o lume îmbibată în trădare. Este un simbol zic eu şi pentru compromisuri şi un semnal de alarmă care ar trebui să determine măcar fiecare politician de azi să citească printre rânduri cartea şi să înţeleagă că viaţa fără integritate şi artă nu valorează nimic, oricât de ascuţiţi şi-ar face cei "trei dinţi din faţă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu