"Zilele Regelui"- Filip Florian

Cartea am citit-o într-o perioadă destul de liniştită din an, acum vreo 3 luni, când am fost uimită şi am spus: "da, domne, se poate şi aici". A fost prima carte pe care am cumpărat-o fiindcă am citit cronici favorabile şi, deşi mi-a plăcut în mare, nu pot să remarc că a avut şi câteva defecte poate mai puţin vizibile în iureşul tuturor ovaţiilor. Lectura a fost extrem de plăcută, de multă vreme nu mai pusesem mâna pe o carte care să mă invite zi de zi să o citesc şi să nu o mai las din mână.
Acum câte ceva despre autor, care poate nu este foarte cunoscut. A debutat cu romanul "Degete mici" şi a avut norocul unei bune primiri din partea criticilor, luând chiar premiul pentru debut al U.N.P.R şi al Uniunii Scritorilor. I-au fost traduse mai multe romane printre care şi "Băiuţeii", scris în colaborare cu fratele său, Matei Florian( care scrie cronicile muzicale în "Dilema veche"). Tot din "Dilema veche" am aflat că scrie undeva într-o casă la ţară, "departe de lumea dezlănţuită" şi că şi pentru el muntele e o mică pasiune.

Acum cartea propriu-zisă. Cartea este o tentativă de umanizare a unei figuri istorice, regele Carol I, sub a cărei domnii România a înflorit dintr-o ţară aflată într-un ev mediu târziu într-o ţară ce putea emite pretenţii de modernitate. Şi nu i-a fost uşor, cum aflăm şi din carte. Autorul poate doar presupune îndoielile pe care Carol I, pe numele lui complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen , le-a putut avea înainte de venirea într-o ţară ca Valahia( pe atunci încă neunificată), după domnia şi exilul lui Alexandru-Ioan Cuza.
Şi totuşi aflăm despre această remarcabilă figură istorică nu din manualul de istorie cum eram obişnuiţi, nu din o confesiune a sa, ci chiar de la dentistul său personal, Joseph Strauss, prin ochii căruia se reflectă viaţa regelui, nu doar publică, ci şi secretă fiindcă prin jocul sorţii el se află alături de rege, fără a-i fi însă un apropiat decât la nivel platonic(a se vedea momentele de glorie ale regelui la care Joseph Strauss e doar un martor tăcut) în momentele de cotitură din viaţa publică şi privată.
Astfel, la încheierea cărţii, am avut dubii asupra personajului principal al cărţii. Bunul-simţ te împinge să crezi că regele Carol I ar fi acela, însă de fapt el este doar un adiacent al mai micii poveşti a dentistului. Vedem astfel cum marile figuri ale istoriei sunt reflectate în microviaţa ce îşi urmeaza cursul cu sau fără concursul acestora.
O altă "minune" a textului( deşi, trebuie să spun că mai târziu am aflat că e o adevărată modă în literatura actuală a animalelor filozoafe şi cu o anumită încărcătură magică) este pisica Siegfried, construită magistral, poate mai complet decât oricare personaj al textului. Nu i se poate reproşa aproape nimic autorului; vedem viaţa astfel pe trei planuri: planul istoric, planul vieţii de zi cu zi şi planul animalier, mistic, ce reflectă cele două susnumite dimensiuni şi le conferă adevăratele semnificaţii. Fiindcă pisica nu există doar ca element decorativ sau doar ca personaj ajutător. Se comportă mai raţional câteodată (până se îndragosteşte şi ea, ca toţi ceilalţi) şi însemnează în ani pisiceşti ceea ce vede întâmplandu-se în jurul ei (naşterea primului copil al dentistului, dragostea ei pentru pisica română-cu această subliniere, fiindcă personajele pornesc de la o reticenţă aproape totală pentru pământurile "îndepărtate", ajungând să îşi aşeze viaţa şi rădăcinile, ca nişte adevăraţi colonizatori- şi apoi pentru puii săi).
De la călătoria deghizată la momentul preluării tronului, de la călătoria până la "sublima Poartă" la momentele acceptării de popor ale noului rege, dentistul îl însoţeşte nevăzut pe rege. Îi este confesor, ajutor, prieten şi, nu în ultimul rând, dentist. Pentru că o astfel de meserie în care trebuie să suporte capriciile pacientului este cea potrivită ca să reflecte latura umană a lui Carol I fiindcă, nu-i aşa, în faţa durerii suntem toţi egali, rege ori cerşetor.
Joseph Strauss găseşte la venirea lui o societate retrogradă şi circumspectă cu privire la meseria lui:"acolo, ca un nărav al locului, oamenilor nu le păsa dacă sunt ştirbi", însă încearcă să îşi aducă cunoştinţele şi în acest loc uitat de lume. De plecat nu mai pleacă fiindcă găseşte dragostea.
De remarcat cum întreg destinul lui Strauss se împleteşte cu cel al regelui României şi cel al regelui cu cel al României înseşi.

Poate nu bun destul pentru un roman, dar ca nuvelă posibilă, excelentă, citiţi "Zilele regelui",un omagiu adus sentimentelor de melancolie pentru vremurile apuse.


P.S:
Voiam să scriu o recenzie mai lungă, dar în general descrierile cărţilor trebuie să fie scurte, cât mai exacte şi să lase restul imaginaţiei cititorilor aşa că vă invit... la citit :)
P.S nr 2:Nu ştiu de ce a apărut aşa cu data asta, se pare că dacă o salvez în drafts rămâne cu data la care a fost mai întâi salvată. Oricum terminată azi 21 august 2009, cu voia lui Dumnezeu. Nu ştiu ce recenzie va mai urma, probabil un Raport de tură cu Godeanu şi apoi ori "Trei dinţi din faţă" a lui Marin Sorescu ori "Magicianul" de John Fowles care ultimă carte m-a impresionat cu adevărat.

Tura 4-5 Iulie Bucegi

Mare adevăr a spus cineva că iarna nu-i ca vara. Bucegiul parcă a înflorit cu totul vara, pe când iarna îi arată faţa îngheţată, mai rece, mai muşcătoare. Totuşi de două weekenduri a tot plouat şi aici în Bucureşti şi la munte aşa că am putut vedea doar în timpul unor spărturi în nori şi Bucegiul însorit.
Am plecat din Bucureşti cu Rapidul de 5.50, un tren faimos pentru munţomani. După un drum pe care nu am putut să dorm, deşi iarăşi nu dormisem deloc cu o noapte înainte, am ajuns la 9 în Braşov cu întârziere, am luat autobuzul şi apoi autocarul până în Moieciu de Jos şi apoi cu un taxi până în Moieciu de Sus. Am început deci urcuşul pe la vreo 12, lucru mai neobişnuit în ture când deja pe la 9 eram toţi transpiraţi. Urma să facem un traseu mai puţin umblat, dar nu foarte solicitant fiindcă baieţii se pregătesc să plece în Kazahstan( Khan Tengri-7010 m) şi nu mai vor să îşi rupă prea tare picioarele.
Echipa a fost formată din: Hârciogu( Daniel pe numele lui lumesc:)) ), Oana, eu( zisă şi Neghiniţă), Furnicaru (Lucian), Carpaţi(Marius- o revenire după o absenţă de 2 luni în care s-a jucat pe serverele din Coreea), Ice( Bogdan), Simona( de pe carpati.org). Am adunat ca de obicei încă din primele 20 minute o şleahtă de vreo 3 câini din care fidelă până la Padina a rămas o căţeluşă cam tâmpiţică (mânca caca de pe traseu ,dar asta e altă poveste). Fiindcă am rămas în urmă sa ne punem pelerina de rucsac şi geaca eu cu Furnicaru era să o apucăm pe alt traseu, am avut baftă că ne-a strigat Hârciogu de sus. Am apucat-o pe traseu triunghi roşu( care pe copaci era mai mult roz, dar mă rog). La început drumul urcă destul de accentuat, dar apoi urmează un drum mai uşurel prin pădure, până când se ia la stânga înspre Casa de Vânătoare Bângăleasa. Bucegii arătau cam aşa:

Aici am întâlnit şi nelipsiţii câini care au început sa latre la căţeii ce ne însoţeau. Apoi am mers în continuare, începând să urcăm un deal. Ploaia era intermintentă, ne tot scoteam şi puneam pelerinele( enervant, vă zic eu). Am ajuns în curând la intersecţia cu traseul pe care l-am făcut weekendul trecut Bran-Şaua Poliţelor-Poiana Guţanu-Şaua Strunga adică în Poiana Guţanu, la piatra pe care văzusem cu un weekend în urmă multe marcaje, unele fără niciun rost. În faţă se
profilau Munţii Guţanu şi Grohotişul (picioare ale Bucegilor):

Am pornit în continuare pe triunghi roşu înspre Şaua Bătrâna, într-un urcuş de cam 40 minute. La stânga am lăsat traseul ce ducea înspre Stâna Gaura( triunghi albastru), iar la dreapta pe cel dinspre Şaua Strunga( bandă roşie). Deşi marcajul este pe stâncile din dreapta de multe ori am luat-o pe stânga fiindcă grohotişul ne împiedica sa urcăm prin unele locuri. Pot cădea şi pietre aşa că aveţi grijă de cei de sub voi. Nu cred că e nevoie de cască, dar atenţia e mereu un aliat bun.

În şa- 2100 m aproximativ:





am ajuns pe la ora 3, iar Furnicaru mi-a recomandat "prieteneşte" (palmă peste ceafă) să îmi schimb pantalonii scurţi cu cei de polar. De aici Ice şi Simona au pornit-o la stânga înspre Omu, Babele pe bandă roşie pentru că Simona trebuia să se întoarcă în chiar ziua aia acasă. Au coborât în Buşteni pe la 9 seara, iar Ice a dormit la un prieten, Mihai Buşteni pentru ca a doua zi să meargă la căţărat. Noi am pornit uşurel în continuare pe Valea Doamnelor, pe triunghi roşu continuat, înspre Peştera şi apoi Padina unde urma să ne întâlnim cu Mihai Zidaru de care ne despărţisem în tren. Valea a fost superbă, la stânga aveam Vârful Doamnele.
Eu şi Furnicaru pe drum arătam cam aşa ( Lucian e nenea cu pălărie de cowboy pe cap- originile, ce să le faci?):



A se observa că,deşi mă certase că aveam pantaloni scurţi ,nenea de mai sus purta în continuare pantaloni scurţi. Pe drum ne-am intersectat şi cu Râul Doamnele, iar la un moment dat cu Valea Obârşiei, aproape de Peştera. Am ajuns cam pe la ora 5 la Peştera, trecând şi pe lângă o cruce pe unde se spune că un anumit nene şi-a părăsit colegii de tură, lăsându-i să moară( trist fiindca mai aveau puţin până la Peştera), prilej cu care am mai vorbit cu Hârciogu despre accidente pe munte, despre morţi dramatice şi despre extraordinara putere a omului de a rezista în condiţii ce i-ar aduce moartea( pentru asta m-am şi apucat de cartea lui Joe Simpson- "Umbre întunecate"). De la Peştera am coborât la Padina, nu înainte de a trece puţin şi pe la biserica de la Peştera, dar nu am găsit cazare la Cabana Padina (ca de obicei, în ultima vreme) şi am urcat din nou la Peştera după o ciorbă, o mâncărică şi am dormit la Salvamont Peştera unde sunt nişte oameni ca de obicei extraordinari, e o curăţenie lună şi nişte condiţii de invidiat. Am băut un vin alături de Zidaru ca să îmi fac somnul mai dulce, am mai mâncat câte ceva şi apoi ne-am culcat, deşi puteam în seara aia să mai bag o mică tură fiindcă drumul nu a fost foarte lung.
Noaptea am reuşit şi eu în sfârşit să trag un pui de somn, printre sforăiturile lui Hârciogu ,iar a doua zi ne-am sculat la 7 jumate, am mâncat, ne-am îmbrăcat şi am pornit spre Peştera Ialomiţei pe care niciunul din noi nu o mai vizitase. Acolo mi-am dat seama că îmi uitasem windstopperul la salvamont, iar Oana îşi uitase briceagul într-o pungă pe care Furnicaru o aruncase la gunoi. După ce am vizitat peştera( care e imensă ca lungime) ne-am întors la salvamont, am recuperat tot şi am pornit pe bandă albastră înspre Piatra Arsă unde am ajuns cam pe la ora 1 jumate ,eu am mâncat o ciorbă fiindcă mi se făcuse rău( nu mâncasem aproape deloc de dimineaţă) şi am pornit în galop pe Jepii Mari înspre Buşteni. Nu prea mai aveam şanse să prindem trenul de 3-3.10 din Buşteni, dar am băgat mare. Pe Jepi m-am uitat şi eu la toate văile cu care ne intersectam (Valea Urlătorii, Valea Comorilor-cele 2) şi pe care mi-aş dori să le fac la iarnă. În stânga vedeam prin luminişurile din pădure Peretele Caraimanului, cu Brâul lui Răducu, cu Claia Mare. Am ajuns cam pe la 4 în Buşteni şi cum aveam trenul de abia la 5 am fost să ne luăm- bineînţeles- pateuri, clătite, kebab şi Carpaţi m-a iniţiat în ce se numeşte sandvişul alpinistului, cumpărat de la o patiserie de acolo:)) Am luat trenul( foarte aglomerat) la 5 şi am ajuns după subînţeleasa întârziere la ora 8 în Bucureşti după ce în tren a fost inimaginabil de cald, lumea era nervoasă şi totul părea interminabil.
Îi mulţumesc lui Carpaţi pentru poze(toate pozele pot fi găsite aici)
şi le urez băieţilor( Daniel, Lucian, Carpaţi, Cernat) succes în expediţie( pleacă pe 19 iulie).

Despre scop

Cum nu e bine să începi cu deci, o să intru în pâine destul de rapid. Blogul ăsta, bucata de internet rezervată fluxului gândirii mele o să fie folosit pentru a descrie locurile prin care mă plimb (în special munţi) şi cărţile pe care le citesc fiindcă astea sunt două din hobby-urile mele în momentul ăsta. Şi cum nu aveam de gând să am un blog prea curând, dar nevoia de a împărţi şi cu alţii frumuseţea cărţilor şi a munţilor m-a împins la asta, nu am încă pregătit un rezumat al vreunei cărţi. La momentul actual citesc trei cărţi în paralel, două de beletristică şi una de literatură montană. Pe măsură ce le termin o sa scriu şi despre ele, însă acum mă voi rezuma la a descrie cărţi deja citite şi care m-au impresionat. Cum am şansa de a avea o bibliotecă destul de impresionantă, promit eventualilor cititori ai blogului surprize destul de plăcute, în măsura în care o să îmi permită timpul, facultatea, turele pe munte. Să fie într-un ceas bun!