Adam şi Eva- Liviu Rebreanu

La început am fost entuziasmată de toate comentariile pe care le auzisem: "citeşte cartea asta neapărat". La fel fusese şi cu "Pânza de păianjen" a lui Cella Serghi ,care mi s-a părut o poveste romanţată, îndulcită, destul de slab scrisă, deşi frumoasă prin descrierile de peisaj . Începutul cărţii a fost promiţător, până în momentul când am dat de numele lungi şi acţiunea întortocheată. Nu că asta ar fi ceva rău în general, dar mi s-a părut că întreaga carte e o demonstraţie de erudiţie, o încercare de a spune cât mai multe şi a te trece prin locuri cât mai distincte. Pentru mine a devenit obositor de pe la jumatea romanului, punctat de interesul care a mai apărut în Capitolul IV care mi s-a părut mai bine scris decât celelalte. Nu îmi scuz posibila ignoranţă cu privire la epocile în discuţie, dar asta nu scuză la rândul ei tehnica narativă slabă. Mi s-a părut că recitesc "Ion", de şapte ori, în decoruri mai exotice, mai fastuos ce e drept. Din punctul meu de vedere Rebreanu a fost excelent în a descrie satul românesc, războiul, în general tot ce a ţinut de cunoscut, de spiritul locului pe care îl cunoşti şi care îţi este inculcat . Simplul fapt că l-au interesat şi alte culturi, după cum singur a subliniat despre opera sa şi că a consultat nenumărate documente şi cărţi, nu trebuia să transpară brutal într-o singură carte.

Ideea cărţii în sine este una nemaiîntâlnită de mine în nicio carte citită până acum şi tocmai asta m-a impulsionat să continui până la sfârşit( deşi cartea nu e lungă), pentru a vedea ce rezolvare dă Rebreanu acestei idei. Totul însă îmi miroase (mie) a filosofie ieftină, a dorinţă de a epata, a dorinţă un pic copilărească de a vărsa toate cunoştinţele într-un singur loc. Dacă Eliade a reuşit să surprindă universul indian şi chiar esenţa culturii lor atât de bine, nu înseamnă că e la îndemâna oricui să facă aceasta.
O construcţie prea liniară, simetrică a romanului, care a subliniat prea grosolan ideea de joacă între început şi sfârşit, între femeie şi bărbat, yin şi yang şi care este în spiritul epocii în care a apărut, de interes pentru culturi exotice, pentru obiceiuri bizare, adăugând, desigur, şi preferinţa lui Rebreanu pentru acţiuni violente ce sfârşesc iubirile ţesute.

Dar poate, cum spunea chiar autorul, eu nu sunt dintre cei iniţiaţi, pregătiţi, care ar vedea firul roşu ce leagă toate povestirile. Nimic rău în asta, nu mă jigneşte, ci poate chiar în viitor o s-o recitesc pentru a compara experienţele. Şi, bineînţeles, o să îmi reamintesc cartea de fiecare dată când mi se pare că un loc îmi e prea cunoscut sau că pe un om l-am mai văzut odată cândva...