Fiindcă e toamnă şi iarna se apropie cu repeziciune, am avut săptămâna trecută un chef nebun să ies pe munte. Îmi doream să am una din ultimele panorame ale muntelui în tranziţia spre roşu, spre ruginiu. Totuşi în Bucegi totul e încă verde, iar toamna mai are până să vină. Cum iarna trecută am făcut Valea Morarului în coborâre ( de fapt super-alergare, ameninţată de Furnicaru că vine avalanşa), am decis cu Hârciogu să o facem şi în urcuş, ce e drept vara. Ameninţată încă din gară de discuţia Zidaru-Hârciogu : "- Crezi că sunt urşi pe Morar? - Mai iese şi ei..." am pornit voioasă după o noapte cu 1 (o) oră de somn. În tren s-au răscolit biografiile tuturor cunoscuţilor, necunoscuţilor, am admirat din nou canişul Alinei care era la fel de cuminte ca de obicei. Am plecat cu rapidul de 5.50 şi am ajuns în Sinaia pe la ora 7 jumate şi în Buşteni cu microbuzul la 8. Am mers pe jos pe la Căminul Alpin până aproape de Gura Diham şi apoi drumul în continuare până la Gura Diham. Vremea era destul de infectă, nori, ceaţă, ameninţări de ploaie. Pădurea părea învăluită numai în ceaţă, vreme numai bună de "admirat". Tocmai când am ajuns la Gura Diham a început o ploaie torenţială şi am aşteptat jumate de oră să se termine. Nici când s-a terminat situaţia nu a fost mai faină, dar totuşi ne-am putut mişca de pe loc. Am plecat deci la 9 pe un drum ce începe din stânga Gurii Diham. Am trecut râul şi am început urcuşul, întâi destul de lin şi apoi mai accentuat până la începutul văii. Prin pădure am ales stilul "de-a-mboulea", preferat de noi toţi în astfel de situaţii. Totul era ud, de la păr la haine, la canişul din dotare.
Curând am intrat pe firul văii şi oboseala s-a făcut simţită, mai ales în cazul meu. Mergeam de aproape 2 ore fără oprire şi, cum mi se întâmplă mie, mi s-a tăiat macaroana din senin, când parcă mi s-a scurs toată energia şi a trebuit să mănânc urgent ceva. Cu mâncare în burtică am pornit iar la drum, mult mai fericită şi cu mai mult spor. Pe drum vorbeam de Oana care s-a dus la o nuntă şi ne gândeam că în timp ce noi urcăm ea se îmbracă "ielegant", Furnicaru care sigur zdrobea strugurii cu picioarele ( de când l-am cunoscut, igienic) sau de
alte personaje mai mult sau mai puţin legendare.
Maestrul Zidaru se pare că prevăzuse un an prost la vin aşa că făcuse rezerve strategice pe care încerca să le ferească de gustul neexperimentat al orăşenilor ducându-le pe munte. Am ajuns aproape de ieşirea înspre Omu trecând prin cele 3 căldări glaciare. În dreapta am avut constant creasta Balaurului, iar în faţă ne-a "apărut" ( zic aşa fiindcă nu vedeam nimic) Bucşoiu. Apoi am luat-o la stânga pe Creasta Morarului,lăsând în spate drumul înspre Ace( pe creastă). Pe valea în sine drumul a fost simplu; nu îmi explic nici până azi de ce merg mai bine pe înclinare constantă decât pe drumuri cu variaţie de altitudine. Mă rog...
De pe Creasta Morarului am ajuns în curând la Omu unde am servit nişte ceaiuri, l-am disperat pe caniş cu mângâiatul. Alina nu prea s-a simţit bine şi am stat un pic mai mult, urmând ca pe la ora 4 jumate să plecăm pe Valea Ialomiţei înspre Padina. Pe Valea Ialomiţei parcă am trecut pe alt munte fiindcă aici nu numai că nu era ceaţă, dar era vizibilitate mare şi chiar o vreme foarte plăcută. Am văzut şi Cascada Ialomiţei pe care o văzusem doar de la depărtare şi am constatat că merită revenit pe acolo, când e mai umflată (da, şi pe cazuri de torente).
Am ajuns în Peştera pe la ora 6 jumate-7, intersectându-ne cu Valea Doamnele pe care o făcusem cu cam 2 luni înainte. Ne-am dus să mâncăm şi să ne cazăm la Padina, unde am avut bafta să luăm o cameră de 4 persoane :D Mâncare ieftină şi bună ca de obicei, companie plăcută, somn odihnitor( ce am visat ar mai fi material pentru încă un RT).
A doua zi sculare de dimineaţă şi pornit pe Cocora până la Piatra Arsă. Din nou senzaţia că cu o zi în urmă urcasem pe alt munte fiindcă vremea era superbă, un soare strălucitor şi totul verde, ca în toiul verii. Am ajuns la Piatra Arsă pe la 12, am băut un suc şi ne-am despărţit de Zidaru care a coborât pe Piciorul Pietrei Arse. Noi ne gândeam să o aşteptăm pe Oana care urca pe Jepii Mici, dar apoi am schimbat planul fiindcă din cauza genunchilor nu prea am vrut să cobor mai abrupt nici eu nici Hârciogu aşa că am pornit pe Jepii Mari (bandă albastră), urmând să ne întâlnim cu Oana jos, la Hotel Silva. Pe la 2.15 am fost jos, eu am riscat să pierd trenul pentru un kebab( dar bun a fost :D), însă ne-am prins, ne-am întâlnit şi cu Zidaru şi totul a fost bine: am plecat cu trenul de ora 15. Drumul a fost scurt, fără întârziere şi am ajuns la 5 jumate chiar ÎN CASĂ-incredibil!. O tură frumoasă care trebuie repetată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu