Am ramas asa de obosita dupa weekendul asta incat cu greu m-am adunat ca sa mai pot scrie si RT-ul asta. Daca nu ma rugau baietii ramanea nepovestita traversarea, care a fost cred eu cea mai grea tura de vara pe care am facut-o vreodata. Nu am mai mers niciodata 14 ore, nu mai mi-am dorit niciodata cu atata indarjire sa ma pun pe jos si sa dorm in orice conditii.
Vineri inca nu aflasem unde merg, cu banii stateam prost asa ca nu dadeam sigura plecarea. Avand in vedere ca pe 5 am inceput practic facultatea am zis hai sa fac tura asta in onoarea vacantei ce a trecut ca acum vine vremea proasta si e mai greu. Vremea proasta oricum a venit de mai mult timp:)) Caci sambata dimineata, sculata la 4 jumate pentru trenul spre Fieni de la 5.56, am vazut ca ploua torential. Se anuntase oricum ploaie si in Bucegi, stiam la ce sa ma astept. Trenul era un personal jegos, prin care trecea curentul ca la el acasa si in care zoaie de apa+ alte chestii nenumibile curgeau pe jos. Bine pana acum. Ajungem in Fieni Eu, Harciog, Lucian, Ice la 8 jumate, sunam rechinul si la ora 9 jumate suntem la Manastirea Maicii Domnului, mai sus de satul Runcu. Eu am dormit si in tren si in microbuz asa ca detalii de peisaje mai vax la mine.
Urcarea a inceput lin, pe un drum forestier de 1 ora inspre cabana Leaota, acum parasita. Mare pacat de cabana asta, trebuie sa fi fost zdravana si frumoasa, pacat de zona superba in care se afla etc etc ca la romani. Am vazut pe drum inclusiv tritoni care se plimbau neintrerupt pe traseu si erau chiar draguti :D La cabana ne-am schimbat un pic si am mai mancat ceva fiindca deja ploaia ne murase putin. La inceput a plouat destul de tare, apoi doar mocaneste, incet, cat sa ude tot. Recunosc, nu mi-a intrat apa in bocanci decat dupa Varful Leaota cam la 2 ore de varf asa ca am fost smechera 4 ore din traseu am fost aproape uscata spre deosebire de Harciog si Lucian care se plimbau in veritabile barcute.
Inspre varf a inceput un urcus mai accentuat, intai pe un drum forestier mai lin si apoi pe delusoare din ce in ce mai abrupte. Marcajul se vedea extrem de sporadic, insa se vedea; dupa cum vom vedea mai departe marcajul dispare aproape complet dupa Varful Leaota, lasand loc unor momai din loc in loc si apoi turistul e invitat sa uzeze busola, harta, bunul simt. Bineinteles, astea sunt utile cand nu e ceata, dar noi am avut ceata continua asa ca peisaj s-a putut numi doar dealul pe care il aveam in fata in majoritatea cazurilor. Am mers pe banda albastra asta in caz ca conteaza:)).
Dupa Varful Leaota am inceput creasta propriu-zisa a Leaotei, coborand si urcand nenumarate delusoare. Erau momente cand cautam momai in disperare, nestiind directia in care s-o luam. Norocul nostru a fost ca am avut o busola la mine si am putut sa gasim drumul mult mai repede, stiind orientarea in general N- NE a crestei inspre Bucegi. Nu ne-am oprit de prea multe ori pe drum fiindca de indata ce te asezai pe iarba si te puneai sa mananci vantul rece parca facea bluza uda de pe tine sa se faca si mai uda daca se putea. Desi aveam pelerine, glugi eram uzi destul de tare.
Harciogu si Ice au bagat mare la inceput incat eu nu ma puteam tine dupa ei, dar dupa aia ( respectiv dupa varful Duda Mare) am ajuns toti la acelasi nivel, respectiv tindeam spre 0(zero) energie. Am coborat prin niste poieni foarte frumoase, luandu-ne dupa o descriere din revista Muntii Carpati din 1998 si dupa o harta de pe internet ; pacat ca ceata nu se ridica, motiv pentru care am coborat la un moment dat ( cam ora 4 dupa-amiaza) pe un picior de munte si am ajuns la o padure; cautam un fel de poteca, marcaj, orice, dar ciobanii facusera extrem de multe poteci si nu mai stiam care e cea buna pentru traversare. In revista se spunea ca nu se trece prin nicio padure asa ca ceva era in neregula. Ca in povesti, bineinteles, ceata s-a ridicat si am putut vedea un alt picior al Leaotei la o distanta considerabila de noi, care se afla in directia buna si parea sa ne duca spre locul urmatorului "popas" mic, mult, mult asteptat de mine si promis de Furnicaru de cam 100 de ani (sau asa parea acolo), Curmatura Fiarelor.
Am facut drumul intors, ceea ce ne-a intarziat cam 1 ora in total, am vazut ca mergeam in directia corecta si ne-am bucurat. Ceata s-a lasat din nou si destula vreme ne-am orientat tot cu busola si cautand carari in disperare. Ne-am lasat in jos pe acel picior la trecerea printr-o padure, unde am crezut ( gresit) ca e Curmatura Fiarelor. Am mancat ceva rapid, ne-am energizat si ne-am carat de acolo fiindca locul era cam ciudat. Ne-a fost foarte frica de ursi, fiindca Oana ii zisese lui Daniel cum ca pe acolo sunt ursi carnivori. Piciorul de mistret devorat gasit in padure ne confirma zvonul si cum Ice nu parea destul de solid pentru ursii de prin partile locului, ne-am vazut de drum. Si asa, seara se lasa cu repeziciune si Bucegiul nu parea nicaieri aproape.
Am continuat pe langa padure, pe unde se vedeau urmele unui vechi marcaj, nerefacut de foarte multa vreme. Am tot urcat si coborat dealuri, am vazut un asa-zis cocos de munte (nu sunt sigura ca asta era, ca zbura cam prea repede) si la un moment dat marcajul a disparut complet. Am ajuns cam la ora 6 jumate in ce am vazut a fi Curmatura Fiarelor fiindca traseele banda rosie si banda albastra se intretaiau, fiind singurul loc unde marcajul era clar.
Eram cat de cat in grafic, dar noaptea se lasa, ceata nu se ridica deloc si personal imi era destul de frica de ce va urma. Deja Daniel facea planuri de punere a sacilor pe langa jnepeni, padure asa ca am bagat mare in speranta ca o sa ajungem undeva candva, preferabil unde ne propusesem, Refugiul Strunga.
De la Curmatura Fiarelor am continuat bajbaiala, de data asta generalizata. Mergeam pe poteci pe care nu eram siguri ca e bine sa mergem, urcam dealuri, coboram, urcam si tot asa. Stare psihica: proasta, din cauza cetii care nu iti dadea niciun indiciu despre unde te afli.
La un moment dat am dat de niste stalpi de marcaj albi-albastri care ne-au asigurat pentru ultima oara ca suntem pe directia buna. A fost ultimul marcaj intalnit. Mai departe metoda " divide et impera" a dat rezultate. Ne imparteam in "toate zarile" ca macar unul sa vada care e poteca. Trebuie sa multumim pe aceasta cale tuturor nesimtitilor care lasau gunoaie pe munte fiindca unul din putinele indicative ca ne aflam pe directia buna.
S-a lasat si noaptea, frontale scoase, deja aveam inima cat un purice. Urma partea psihologica a traseului. In cazul meu oboseala isi spunea cuvantul. Mergeam mai greu si ma chinuiam sa tin pasul in unele locuri. La un moment dat am coborat pe niste munti destul de mult, cam 300 metri diferenta de nivel si in fata ni s-a aratat mult-injuratul munte Duda Mare, cu muchia Duda Mare si, bineinteles, Valea Duda Mare:)) Am crezut cand am ajuns sus ca e la misto numele, dar...nu era. Am urcat foarte greu varful si eram destul de cazuta, nu psihic,ci fizic. Ajunsa sus am mancat destul de mult,am baut apa si am vazut ca s-a ridicat ceata. Asa am putut vedea in sfarsit partea Branului, Moieciului, Dragoslavele, Pestera care pareau ireale in noaptea intunecoasa de pe munte. Ceata formase un platou jos, cam la 1500 m, cat timp noi eram cam la 1700-1800 m, deasupra ei. A fost bine pentru psihic ca ceata s-a dus.
La coborarea de pe Duda am vazut care era drumul pe care trebuia sa o luam,ce muchie trebuia urcata, dar la mijloc statea o ... padure imensa care parea sa cuprinda tot din jur. Nu suna prea ofertant sa mergem la ora aia ( cam 8) prin padurea intunecoasa asa ca am hotarat sa o ocolim si sa urcam muntele care urma muchia crestei ce ducea inspre Saua Strunga,respectiv Saua Strungulita. Am intrat in padure si, dupa cum se stie in padure te pierzi foarte repede asa ca am urmat acest vechi sfat batranesc si ne-am ratacit astfel incat am gasit noi un drum care iesea din padure suspect de repede si in fata vedem un munte ca o piramida, 300 metri diferenta de nivel de urcus. Un rau curgea in vale. La dracu, ia uite cat e de urcat. Ne uitam pe busola. Ba ce naiba, muntele ala e inspre Sud, noi venim dinspre sud. Da ma da raul ala ce e cu el ca n-am mai trecut pe langa el, daca de incolo venim. Stam, ne gandim, brainstorming. Ba, e Duda mare! Da' vazuta invers! f$$^%$, p%%(, C#4@% si toate injuraturile. Ne uitam bine in jur, vedem ca drumul pe care o luasem se continua pe langa padure, o ocolea si urca muchia pe care doream sa ajungem fara sa mai trecem prin padure. Urcus, dar in momentul asta in directia corecta. Ma, cum era noi ca prostii sa urcam acelasi munte de 2 ori...
Ma rog, continuam pe munchie, urcam, coboram, chestiile obisnuite. Deja mergeam din inertie. Era 9 seara si deja daca mersesem 12 ore inca 3-4 ore pareau la indemana si le puteam trece cu vederea. Continuam muchia, ceata se cam dusese si jos vedeam drumul de la Poiana Gutanu, vedeam Abruptul Gutanu, Coltii Tapului, mai fusesem pe acolo. Deja imi parea rau ca nu e zi ca sa vedem totul la lumina soarelui. Oricum va garantez ca momentele alea sunt motivul pentru care urc pe munte. Cand epuizarea e asa de mare incat daca se ridica ceata, apare luna plina care lumineaza tot si vezi jos cateva luminite de la sate te simti cel mai fericit om de pe pamant. Era asa frumos, ca in basme era, muntii innegurati pe care ne aflam si noi, ceata alba care tocmai se ridica de pe vai, padurea innegrita pe dealuri, luna care iesea din nori. SUPERB! Momente de poezie. Oamenii de prin niste sate pe acolo chiar dadeau cu artificii care se vedeau prin ceata:)) Ce spectacol...:D
Am urmat muchia, cum spuneam, si ne-am gandit noi cum anume sa ajungem in Saua Strunga. Varianta cu coboratul in vale si apoi urcatul pe drumul inspre Saua Strunga marcat dealtfel era inacceptabil. Ar fi insemnat sa ajungem a doua zi, mai ales ca dedesubt se lasa padurea. Zona aia e destul de neumblata asa ca nu...Am ales sa mergem pe drum si am vazut atunci si primele marcaje, primele dupa cam 4 ore ce aratau drumul inspre Bolboci. Cum noi nu aveam treaba in partea aia mergeam in directia opusa si am continuat pe drum. Drumul era destul de lat, bine facut, probabil ceva strategic inspre Culoarul Rucar-Bran. Abruptul Bucegilor se vedea superb, stancile din dreapta Gutanului pe care nu le mai vazusem niciodata erau spectaculoase. De la ploaie se facuse un mic firisor de apa din care eu si Lucian am realimentat fiindca stiam ca odata ajunsi la cabana o sa trebuiasa sa facem ceva cald ca altfel o pateam. Statusem foarte multe ore cu picioarele in apa si deja eram murati, apa rece, va dati seama. Era deja 10 jumate noaptea. Pe Ice au inceput sa il rupa genunchii, dar atat de rau incat mai ca nu plangea la fiecare pas. Lucian si Daniel au mai ramas cu el sa il ajute, il incurajau ca mai avem putin, lucruri de care, ma rog, incercam sa ne autoconvingem. Am continuat pe drum si ne-am dat seama ca nu putem ajunge in sa imediat, Trebuia sa ocolim prin spate Abruptul Gutanu ca sa ajungem in Strunga, adica sa facem de doua ori drumul planuit. Eh oricum la cata experienta aveam pe ziua aia nimic nu mai conta. Am continuat pe banda rosie fiindca acum se vedea marcajul, era foarte bun, cam tarziu pentru ce am fi vrut noi. Am mai mers destul de mult, ma durea tot, de sus pana jos si pe ceilalti la fel. Am ajuns cu Lucian primii la refugiu, la 11.45 si am pus repede de ciocolata calda, supa ca sa ii asteptam si pe ceilalti care erau si ei super-obositi. Am mancat , ne-am schimbat, am pus totul la "uscat" si ne-am bagat in saci. Eram atat de rupta incat nici sa vorbesc nu aveam chef (hehe). Din cauza oboselii mai mult nu am dormit, am dormit cam 2 ore intre 6 si 8 dimineata.
Ne-am trezit a doua zi cu picioarele "muci", ne-am doftoricit si am pornit inspre Padina. Ice era rau cu genunchii, ne era frica pentru el ca nu va putea sa vina cu noi in Sinaia. Si el si-a dat seama de asta si pt ca pana in Padina s-a chinuit rau cu coborarea. De la Strunga am trecut pe langa o stana de oi care inca nu plecasera ( curios). In Padina Ice si-a cautat o ocazie si a plecat cu doua cupluri inspre Targoviste si pana la urma l-au dus in Bucuresti, ajungand la ora 3, ora la care noi inca nu coboraseram de pe munte.
Am urcat pe Cocora, am ajuns la Piatra Arsa pe la 2 si apoi am bagat inspre Furnica, Cota 2000. Am coborat in Cota 1500, 1400 si apoi inspre Sinaia. Am ajuns in Sinaia efectiv epuizati, orice pas mi se parea o tortura. Am luat trenul de 17 care avea intarziere 40 minute ( bineinteles) si din fericire am stat cu Zidaru la Clasa 1 :D ( mandra acum).
Ma bucur ca am fost in aceastra traversare, va sfatuiesc sa o faceti macar o data in viata, cu busola in mana, niciodata pe zapada mare, totdeauna cu prieteni si mereu cu bocanci impermeabili.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu