luni, 9 mai 2011

RT Grohotis-Neamtului

Edit: se pare ca ultimul RT postat a fost tot de prin zona:))

RT
Statusem toata saptamana sa hotarasc cu Lucian unde mergem in weekend. Lipsa masinii a redus considerabil variantele, eu eram pregatita sa imi iau maxim 1 zi libera de la facultate pentru o tura, mai ales ca ziua de 1 mai trebuia onorata…dar nu a mai fost sa fie, am plecat doar la doua zile, dupa ce seara Furnicar m-a anuntat triumfator ca a gasit “an offer I can’t refuse”. Urma sa mergem cu proaspat casatoritii Ancuta si Vladimir, Vladimir care tocmai se intorsese dintr-o tura distrugatoare cu Vladut in Apuseni si era pregatit pentru inca una cu noi, mai aproape de casa totusi.Deci… m-am pregatit pentru tura undeva seara, Furnicar m-a acuzat ca a facut mari eforturi sa cumpere mancarea din supermarket la orele la care am iesit eu de la facultate. Avusesem o zi plina si nu stiam ce ma va astepta in weekend.
Deci: dimineata la ora 6 ne intalnim la Autogara Basarab, scap neobisnuit de intreaga de cele aproximativ 200 haite de caini din zona si ajung in ultimele 10 minute in fata unui microbus ticsit cu oameni care voiau sa ajunga acasa de 1 mai, cu papornitele pline etc. Am vazut la masina ca gasca era mai mare decat credeam, incluzand: Io, Furnicar, Ancuta, Vladimir, Elias, Ada (sora Ancutei). Am crezut ca voi sta pe jos in spatele microbuzului, insa Ancuta si Vladimir m-au primit langa ei, pe bancheta, iar Furnicar a preferat sa socializeze cu o babuta pe aceeasi bancheta…Ptiu!
Drumul a fost ok, cam cu vreo ora inainte de Cheia s-a mai dus din lumea din autocar si am reusit sa trag si un pui de somn, ca in noaptea care trecuse nu dormisem decat vreo 5 ore…cu mult sub norma permisa. Ajungem in Cheia si noi si inca vreo 10 temerari(care umplusera spatele autocarului; mergeau la Muntele Rosu, grea treaba!) ne dam jos. Faimosii caini din Cheia ne intampina, erau ca adunati de pe garla, unul si unul, incercand sa ne convinga ca le e foame. Nu picam in plasa, ne luam micul-dejun pe tapsan, iar eu il sun pe prietenul meu Nils din Brasov sa il intreb cand ajunge. Tough luck, se pare ca mai are cam juma de ora. Mai stam prin zona si decidem sa ne miscam inspre intrarea pe traseu, unde incepem pe la ora 10, dupa ce l-am pescuit si pe Nils.
Incepem traseul in forta, pe o presupusa banda galbena, care nu a aparut dupa calculele mele…well niciodata. Traseul incepe din curtea Hotelului Zaganu si se paraseste traseul marcat Triunghi Albastru, luandu-se pieptis pe nemarcat in sus, prin padure. E o panta a prostului care dureaza cam 1 ora de urcus sustinut. Vremea era inchisa, mai dadea cu cativa picuri, dar ce e bine e ca nu a plouat ca lumea, nu era umezeala si pivelistea era super-faina. Soarele pandea din nori, motiv pentru care la momentul la care scriu am arsuri de soare pe buze, ceea ce ma face sa par injectata cu botox…no worry man, imi mai trebuie un Pepe si voi revolutiona lumea muntelui.
Incepem sa urcam prin niste jnepeni foarte amuzanti, care au tinut cam inca 1 ora de pe creasta. In principiu ne-am orientat singuri pe directia crestei, iar GPS-ul lui Vladimir ne-a fost de mare ajutor. Jnepenii erau cum ziceam idioti, ne intrau in picioare in fund, in orice. Am inceput sa tinem directia crestei, lasand in spate Muntele Ciucas si Bratocea in toata splendoarea. Acum a urmat o mica portiune de creasta unde am mers foarte lin si la un moment dat Vladimir si Lucian au disparut…ii caut eu disperata prin jur si la un moment dat ii vad undeva foarte jos. Zic wtf, ce cauta acolo, nu mai urcam or sth? Se pare ca nu, fiindca a urmat o coborare de cam 200-300 m “adancime”, care a reglat conturile cu genunchii. Am coborat pe un fel de valcel noroios, varianta fiind iarba umeda. Super!
Jos ne mai luam putin masa, era cam ora 1-2. Ochelarii mei erau super-heliomati, motiv pentru care aveam constanta parere ca e noapte si ca o s-o patim, dar cand ii dadeam jos totul redevenea normal. De departe am vazut venind niste oameni, eu eram wtf, mai traieste ceva in zona asta fiindca in stanga se lasa Valea Doftanei si parea ca nimic nu poate strabate padurile nesfarsite de acolo. Urcasera pe Valea Neagra, dinspre Doftana si urma sa coboare in Cheia, erau imbracati usurel, vreo 3 tipi. Fain! Au fost singurii oameni cu care ne-am intalnit pana in Pasul Predelus.
Continuam, incepem sa urcam, Ada déjà acuza niste dureri de picioare. No worries. Nu gasisem deloc apa pana la momentul asta, dar dupa inca vreo ora de urcus lin vedem ce se profila ca niste zapada care se topea. Bagam apa si continuam. Nils se pierde pe undeva pe sus, noi eram mai jos. Ancuta incearca sa isi aduca aminte cum e imbracat, ca sa il recunoastem si se fac cateva glume pe seama faptului ca HABAR NU AVEAM in ce e imbracat nimeni din grup, asa ca daca ne pierdeam ne lua naiba. Revenind, continuam urcusul si ne gandim cand sa punem capat zilei, fiindca eram destul de obositi de drumul lungut. Vladimir spune ca am fi in grafic daca am merge pana la o poiana pe care ne-o indica peste ce pareau a fi 7 munti si 7 vai. Totusi, coboram accentuat, mai urcam putin si intram intr-o padure. Cuvantul de ordine a fost rahati de urs la greu, urme de urs foarte proaspete, motiv pentru care stateam unii in altii ca niste foci speriate. Glumesc, nu era chiar asa… Eu vorbeam incontinuu, explicandu-le celor interesati cum e cu legislatia muncii; na, poate prind si eu ceva clienti pentru viitorul cabinet. Se pare ca mi-am consumat si ultimele rezerve de energie, fiindca cand ajungem in poiana mult-visata in care urma sa ne punem cortul, am dat rateuri si am ametit, imi venea sa dau la ratze. In sfarsit, se anunta: hai sa mai urcam si dealul ala din fata, ca e prea multa padure in jur si ne mananca ursii. The fuck…
Ma rog, urcam dealul, care era acoperit cu un fel de musuroaie facute din pamant si acoperite de iarba. Ne dam cu parerea asupra provenientei lor, dar nu exista niciun raspuns multumitor. Eu inca ameteam pe acolo, iar Furnicar s-a vazut obligat- fereasca Dumnezeu!- sa ma ajute cu rucsacul pe deal. Amuzamentul meu cu el a continuat cand si-a scos cortul si a descoperit ca nu are toate betele. A inceput sa urle la mine si sa imi reproseze ca nu l-am lasat sa isi verifice echipamentul in prealabil si ca cine mai merge la munte cu mine. Ma rog, a urlat asa 15 minute dupa care a descoperit ca avea betele de fapt la el. WHAT A DICK! M-am suparat pe el, am vrut sa ne luam la bataie, dar la sfarsitul zilei am ajuns sa mancam tot din aceeasi oala de mancare…nu iubim muntele? Deci prima zi s-a incheiat apoteotic cu mancare pe cinste, am mancat si ceapa si usturoi ca sa i-o platesc lui Lucian. Fu faina prima zi…pentru unii)
A doua zi- 1 mai fara mici si bere
Ne continuam drumul inspre Muntii Neamtului. Pornim de la ora 9 dimineata. Decizia de a o lua inspre Valea Doftanei pare a nu mai fi aplicabila. Era sa pierdem drumul inca din primele 5 minute ale traseului, motiv pentru care coboram super-abrupt prin padure spre un drum care se contura destul de ok. Incepem sa mergem pe niste delusoare destul de line, cu primul popas al zilei urmand a fi Pasul Predelus. In stanga arata superb Valea Doftanei, soarele intra si iese din nori incontinuu. Dealurile imi aduc aminte de Muntii Godeanu, insa sunt mai micute si mai impadurite de mai sus. Mergem-mergem-mergem, Ada deja da semne de oboseala; e ceva daca ajungem in Pasul Predelus pana in ora 1. Pana aici am facut 25 km din Cheia. Pe la ora 11 gasim o zona in care se intra in Padure, in zare se vad o gramada de munti: Muntii Neamtului, muntii Baiului, Piatra Mare, Ciucas in spate si, bineinteles, locul de unde venim, Grohotis. Petece de zapada inca mai gasesti in Grohotis, de unde Elias toarna niste zapada, ca sa o topeasca.Totusi, dupa ce vedem in fata pe unde trebuie sa o luam spre Pasul Predelus, dupa ce trecem de o stana, ni se cam ia de amuzament, fiindca ceea ce vad eu sunt paduri...multe paduri si o distanta apreciabila pana la urmatorul picior care va urca pana pe Varful Paltinu’...nasoool.
Totusi, gasim un loc unde nu eram siguri ca e un izvor, se duce Lucian in recunoastere, Nils isi ia si el sticla...si...minune, gasim apa...alimentam si bagam ultima portiune, mai urcam putin si apoi incepem un coboras pe un drum semi-forestier. Aici dam iarasi de forme de viata...motorizate chiar, dupa o pustiiciune cum n-am mai vazut de mult. Un 4X4 urca pana pe deal, dar nu a oprit sa ne salute. Suntem aproape de drumul prin pasul Predelus. Ajungem in sfarsit dupa ceva noroaie si in pas, unde ne oprim cam la ora 2 pentru un binemeritat pranz, sub niste stalpi de inalta tensiune care bazaiau. Eu basculez multa mancare, stiind ca ce urmeaza nu va fi usor. Aveam tehnicii in picioare si stiam ca se va merge si pe drum la sfarsit. Ultimul ragaz deci. Ancuta, Ada si Nils decid sa o ia pe drum inspre Sacele, pe care urma sa faca 2 ore pana in Sacele. Au avut noroc si la 4 si jumatate déjà luau trenul spre Bucuresti. Noi la ora aia o labaream in coborare de pe Varful Paltinu.
Deci noi am continuat pe cel mai al naibii de lung picior, cum parea de jos, care urca inspre Varful Paltinu. Furnicar mi-a promis ca imi ia ce vreau de jos daca ajungem la 3 jumate pe varf, am executat, insa nu mi-a dat nimic. Asshole… Erau multe urme de mistreti in jur, vantul déjà era mai taios, vremea era buna, dar vantul batea destul de tare. Am urcam cam 1 ora si jumatate pe picior, destul de continuu, nu foarte abrupt. A fost o priveliste superba pe tot parcursul drumului. Nu am luat-o pe drumul abrupt spre varf, ci am preferat sa o luam prin Saua Paltinu. De aici Vladimir mai fusese intr-o traversare Baiului-Neamtului asa ca stia zona. Cum a observat si Elias, muntele parea un Dalmatian, cu pete de zapada. Am gasit o zona unde curgea apa din zapada, am realimentat, fiindca Vladimir gasise in apa de la penultimul izvor o creatura mica crustacee, care nu indemna la baut. Am continuat drumul spre sa, am ajuns pe la ora 3.10. De aici am luat-o inspre Vf Turcu, eu eram déjà enervata ca mai trebuie sa urc. Ne faceam planuri sa mai prindem totusi un tren pe ziua aia. Uatever. Urcam, trecem si prin niste zone putin mai inghetate, bocancii mei se simt in sfarsit folositi la ceva. Apoi incepem coborasul prin niste jnepeni, care erau plini de zapada. Muntii Neamtului erau impresionanti, iar in fata se profileaza Valea Azugii si Clabucetele. Vladimir ne arata unde trebuie sa ajungem…prefer sa nu ma gandesc la asta. Coboram, oprim pentru niste mancare iar...si ne mai ramane mie si lui Lucian drept ultima mancare doar o nuga...nasol, trebuie sa bagam tata pana acasa. Incepem sa coboram accentuat de pe picior si ajungem intr-o poienita unde se replantasera niste puieti de brazi. Cul. Furnicar se pare ca pe aici si-a pierdut windstopperul, pe care il agatase la rucsac. Bineinteles au urmat urlete la mine, fiindca EU eram de vina fiindca vorbisem incontinuu. Uatever. Intram in padure, unde dam de primul semn al zilei, adica un indicator care ne arata ca acolo e Lacul Gavanu, de fapt o balta putin mai mare cu niste pet-uri in ea. Cad in admiratie. Furnicar se intoarce sa isi caute windstopperul, dar ii e prea lene sa urce dealul. Continuam prin padure, pe triunghi rosu. Mergem destul de mult, se vad si urme de urs. Padurea e super-frumoasa, dar din loc in loc mai sunt locuri despadurite. Vladimir presupune ca pentru o partie Continuam, mai urcam, mai coboram, pana ne dam jos in drumul de pe Valea Azugii. Mai fusesem pe el, cand coborasem din Mtii Neamtului, dar pe alta parte. Misto. Mergem putin pe el, ajungem la un pod de beton, unde un drum porneste inspre Predeal. Ne oprisem acolo unde incepea traseul spre Susai si am crezut ca o vom lua pe dealul abrupt din fata, dar din fericire nu a fost cazul. Totusi, am mers pe drumul ala caaam…1 ora si jumatate, astfel incat déjà imi intrasera picioarele in fund. La un moment dat am intrat pe drumul care coboara din piatra mare, pe care mai fusesem de destule ori. Aici déjà ma dureau picioarele nasol, insa nu era timp de gandit, ci trebuia sa mergem rapid. Era déjà ora 7 seara, se intuneca si un tren era la 7 si jumatate. Nu l-am prins, bineinteles, dar Elias stia ca mai exista un ultim tren de 8 si jumatate. Pe la ora 7 si jumatate eram cam in zona Susai, iar pe la 8 coboram de pe cioplea. Aici a fost alergatura naibi prin oras, fiindca eu si Lucian ne-am pierdut de Elias si Vladimir si nu am stiut pe unde se scurteaza spre gara peste linii, insa am reusit in sfarsit pe la un 8 jumate sa intram in gara, dupa ce am alergat ca disperatii. CFR-ul ne-a salvat din nou, fiindca trenul avea intarziere de 20 de minute, astfel incat a venit doar pe la 9 fara un sfert. Am apucat chiar sa ne cumparam bilet si sa mancam. Fain! Vladimir se uita pe GPS…facusem 46 km in 2 zile. A fost o tura al naibi de faina, vreau sa o repet candva, niste locuri superbe si niste oameni pe masura. Cheers, guys!

luni, 13 septembrie 2010

Traversare Cernei-Godeanu 13-21 august

RT Traversare Cernei-Godeanu

Ziua 0- 13august, vineri- ziua plecarii

Sa prezentam echipa: eu, Lucian (Furnicaru), Catalin (coleg de munca al lui Lucian) si Sergiu (omul cu apa, prietenul lui Catalin).

Initial ideea fusese sa facem si Retezat, dar pe la inceput ne-am cam dat seama ca e destul de greu cu caratul asa ca ne-am stabilit pe traseul asta. Fusesem cu Lucian cu o luna si ceva in urma in zona Muntilor Cernei, pe un traseu ce ducea in creasta si stiam ca o sa fie mai “special” decat in alti munti ( aka o sa ne bagam prin urzici etc). Dar noi banuiam ca o sa fie ok, macar pana la Arjana pe unde mai fusesem.

Well, plecam noi in ziua 0 de la Gara de Nord, cu un ditamai rucsacul fiecare, eu nestiind daca o sa ma pot cara atatea zile cu mamutul din spate( macar daca era Mammut). Baieti pareau increzatori, am facut cunostinta cu ei. Caldura afara era in floare, iar totul parea sa inceapa ok. Drumul nu e lung, dar am avut intazriere de o ora. Fiindca nimeni nu ne-a zis cam pe unde trebuie sa coboram,cand am vazut ca trenul a stationat, gata tup! din tren, bineinteles la statia gresita, Valea Cernei. Furnicaru cazuse din tren- la propriu- si toti am picat in niste rugi de mure, drept pentru care juma’ din apa oxigenata a disparut din primele 10 minute ale turei. Foarte tare!

Stanga- apus peste Dunare vazut din tren, dreapta: gara Valea Cernei

Ma rog, iesim la sosea, stam cu autostopul si opreste un microbuz salvator care ne duce pana in Herculane. Gara din Herculane era somptuoasa, nu ca maghernita unde coborasem mai devreme. Ne gandim ce sa facem si facem o mica apropvizionare dupa care incercam sa cautam inceputul traseului ca sa ne punem corturile chiar acolo. Asta nu se dovedeste prea simplu, lumea din zona habar nu avea asa ca ajungem pe “prima la stanga” dupa podul de la gara, dupa indicatiile lui Vladut care mai urcase pe acolo, dar nu eram foarte siguri. Sunam lumea in Muntenegru sa aflam informatii de la geografu de serviciu si apoi ne punem linistiti corturile. Ca reper, o casa darapanata si un drum printre niste case. Punem corturile in sfarsit inttr-o poienita, nu prea siguri ca stim a 2-a zi pe unde s-o luam. Uarever…

Stanga: casa-reper, dreapta: ce face foamea din om; nu, nu ii furam mancarea lui Furnicar.

Seara se spunea ca o sa treaca o cometa, ca o sa fie ploaie de stele asa ca am deschis partea din spate a cortului ca sa vedem cerul. Furnicar, romantic, a zis ceva de genu : femee vino-ti in fire si nu am vazut prea multe stele cazatoare. Oricum, noaptea a fost faina, am dormit bine, nu s-a auzit soseaua. Ne-a fost frica doar de ursi, da’ nu prea era cazul, nici ciobanilor de pe munte nu prea le era.

Ziua 1- Marea sete

Plecam de dimineata, pe la 8 jumate, fara vreo poteca vizibila. Eu nu eram sigura nici macar ca e pe acolo drumul, dar, ma rog, am sperat ca baietii se pricep mai bine. Am pornit intai aiurea , dar apoi am vazut o urma de drum undeva mai sus si am gasit si ceva ce semana cu un sant. Ei bine, l-am urmat pana am ajuns sa intram in niste rugi de mure, din care am si mancat, dar ne-am zgariat si am injurat pana am trecut de ele. Bineinteles, erau si urzici printer ele, asa cum avusesem parte si cu ceva vreme in urma. Era si zmeura, asa ca ne-am mai indulcit ziua. In curand am vazut si un semn timid de poteca,cand deja ma intrebam daca suntem pe unde trebuie. Statiunea Herculane se vedea jos, cu drumul lung ce leaga zona asta de Lupeni, Petrosani(drumul lui Basescu cum ii spuneau ciobanii din zona), asa ca teoretic aia trebuia sa fie creasta. Bagam mare.

Caldura ne omora, aveam fiecare cam doi-trei litri la noi si ne faceam griji ca la cat de cald e o sa se termine in curand. Deodata, Lucian, care era in fata, vede o broasca testoasa. Eu ma minunez si ma inghesui sa o vad, pana nu dispare. Tragem poze, eu ma mir si mai tare (nici nu cred ca mai vazusem una asa de mare si daca vazusem, numai in acvariu). Mergea destul de repede micuta, dupa ce am lasat-o in pace a fugit mancand pamantul. Am mai mers ceva prin padurea deasa (bine ca a fost umbra, ca la cat de soare era si daca mai si urcam cred ca nu faceam nici cat traseu am facut in ziua aia) si am mai dat de o broasca, i-am facut si ei poze, am analizat-o si am pornit mai departe.

Stanga: broscuta ; Dreapta: Catalin la prune

Peisajul era in general cam acelasi, padure deasa, tanara, cu soarele filtrandu-se printre frunze. E foarte frumos traseul, in general usor de urmat, creasta fiind continua. Totusi, se mai vad din cand in cand luminisuri in stanga si se vede Valea Bolvasnitei. Mergem,mergem pe culmea numita Culmea Mare (un nume mai potrivit nici ca exista). La un moment dat dam de o livada de pruni in stanga si am avut ceva inspiratie ca ne-am oprit, am luat din pomi pana n-am mai putut si ne-am luat cateva prune si la noi. Am gasit si ceva mure. Lucian era ingrijorat ca nu o sa ajungem la Dobraia (sau ma rog in saua dintre partea paduroasa a Mtilor Cernei sic ea cu “gol alpin”). Ceva mai sus dam si de o prima casa parasita si de-a lungul crestei mai dam de o casa, iar Sergiu se duce sa vada care e treaba pe acolo. Surprinzator, dam de un nene impreuna cu baiatul lui, care venisera la coasa pe deal, fiindca dealurile erau ale oamenilor si isi cultivasera si tot felul de pomi fructiferi (din care tocmai mancasem;)) ). Vorbim putin, ne da niste apa de la el sin e recomanda cum sa dam de un izvor destul de aproape. Noi plecam si in spate il auzim pe baiatul lui ca ne striga si vine cu noi. Daca nu ar fi fost el, nu am fi dat mai mult ca sigur de izvor, care era undeva in padure, bine ascuns; sincer, ar trebui pus macar un indicator mic cu izvor, ca sa stii macar ca exista pe undeva, daca esti intr-o situatie critica. Dar ce sa mai zici, cand nici marcaj de la inceputului traseului pan ape la jumatatea Culmii nu prea era. Oricum undeva la jumatatea culmii cineva marcase destul de bine vreme cam de 1 ora-doua, dar apoi marcajul dispare din nou si mai se vede doar vechiul marcaj. Pe lateralele muntelui, unde fusesem mai inainte cu o luna marcajul era si mai prost si era sa ne si pierdem. E pacat, fiindca muntele e superb, ofera niste privelisti minunate si zona e incredibila.

Privelistea dupa ce iesim teoretic din padure

Oricum, mergem, tot mergem dupa ce ne alimentam la izvor si ajungem intr-o poiana( pe dealul Cicilovete). Existau si niste indicatoare - cateva directii, dar nicio durata, asa ca am spus ca nu punem cortul acolo( era deja vreo 4 dupa-amiaza) si ca mergem mai departe. Eu tot cautam locul unde traseul de cruce rosie se intersecteaza cu creasta fiindca steam ca de acolo mai sunt cam 4 ore, dar nu il gaseam,ceea ce ma facea destul de nelinistita fiindca imi dadeam seama cat mai e. Nu degeaba a facut Vladut cand a fost 13 ore. Sergiu dadea urme de oboseala, avea si niste rani pe picioare, nimic nu mergea bine. Cand deja am vazut ca treaba se complica, ajunsesem pe niste pante destul de abrupte si vedeam tot un fel de picioare de gol alpin in fata. Ne-am propus sa ajungem in poienitele alea si sa punem acolo corturile. Iarba era enorma, dar in fata se vedeau superbi Muntii Mehedinti, cu creasta paralela cu cea a Mtilor Cernei. Ne uitam in sticle: tragedie, adunat cred ca mai aveam jumate de litru de apa

+ o cutie de redbull. Sergiu bea repede niste apa, era extenuat si ne uitam sa vedem pe ce putem conta; eu imi facusem planuri sa mananc copiosJ) Inclusiv ceva cald, supa, ceai, dar n-am avut cu ceL Ne-am culcat cu buzele destul de uscate. In spate era si o ultima bucatica de padure, care ne-a cam infricosat ca o sa iasa ursi din ea, dar nu s-a intamplat. Vantul a batut de nebun toata noaptea, nu am dormit prea bine, dar pana la urma a fost ok. A 2-a zi deja planuisem sa bagam mare sa ajungem la casa omului care ne mai gazduise pe pajiste si stiam ca are apa, oi, mancare etc:D Tot ce iti poti doriJ) Noapte buna!

Sergiu pe pajiste, fericit(Jos) Sus: Soarele lasandu-se peste pajistea unde pusesem cortul

A doua zi- Huzureala

Huzureala a fost doar dupa-amiaza,nu si dimineata, cand m-am trezit cu dorinta sa beau ceva (nu,nu va ganditi la ceva alcoolic, doar nevinovata apa). Toata lumea simtea asta, asa ca ne-am miscat repede, am mai stors ce era pe sticla, roua nu se stransese absolut deloc (lasasem canile noastre afara); se prevestea o zi secetoasa. Norocul nostru a fost ca zona putin mai alpine nu a continuat, fiindca afara a fost la fel de cald. Am intrat in padure dupa ce am cautat fervent intrarea (ne-au ajutat -iar- scrijeliturile de pe copaci) si am ajuns in cam 1 ora la locul unde intrasem eu cu Lucian de pe crucea rosie in traseu. Cu o luna in urma gasisem pe acolo niste apa asa ca ne-am lasat catrafusele si ne-am pornit inspre poiana de jos (cea plina de urzici, cu o fosta stana). Totul secase, nu se mai vedea decat o baltoaca murdara; astea fusesera niste rausoare de dupa ploaie probabil ce prinsesem noi, asa ca acum nu ne-a ramas decat sa plecam cu coada intre picioare, la fel de insetati. Norocul nostru ca Catalin pastrase doi ardei grasi si am impartit cate o jumatate fiecaruia. Eu ma gandeam sa fac si reserve de ardei, atat de frica imi era ca o sa imi petrec noaptea prin padure, Desi mai aveam vreo 4 ore pana la nenea. Muntii astia iti dau impresia de nesfarsit, ceea ce e foarte filosofic pana in momentul cand nu ai apa si vrei putina siguranta; atunci lucrurile incep sa se mai complice. Totusi, am trait la maxim momentele. Am continuat sa mergem in succesiunea deal-coboras-deal, am dat si de vestitele zone cu urzici de pe creasta (mai mici decat cele de pe laterale); speranta ca urma noastra de acu o luna o sa se mai vada s-a spulberatJ) Paduri virgine de urzici ne asteptau nerabdatoare. Si copaci imensi cazuti printre ele, peste care trebuia sa trecem. Imaginati-va sa urci pe un copac foarte mare sis a trebuiasca sa te arunci in urzici de 2 m dupa aiaJ) Si desteapta de mine imi pusesem pantaloni scurti, ca sa nu imi fie foarte cald (jur ca erau cam 30 grade in padure minim)… Bineinteles, in padure erau si niste musculite bazaitoare enervante, care se lipeau de picioare si sugeau sange asa ca pana la pranz eram deja x si 0 de muscaturi de tantari, muste, piscaturi de urzici. Nu-I nimic!

Sergiu deja se apucase sa bea roua de pe frunze, eu mancam niste mure crude cand a dat Dumnezeu si am ajuns la locul unde creasta incepe sa coboare inspre Dobraia. Acolo e o sageata care nu e buna de urmat, cu o luna in urma eu cu Lucian intrasem in niste balarii immense din cauza ei (asta fiindca obisnuim sa ne uitam pe copaci dupa semne, ca daca era sa o iei logic drumul care se deschidea in fata parea mai folosit, dar ne-am gandit ca e ceva forestier). Oricum, am luat-o in jos si am ajuns cam in 20 minute la pajistea ce coboara, am iesit in caldura si ne-am dat seama ca vrem urgent apa. Am avzut si drumul care ducea spre casa lui Nenea si simteam ca acum trebuie sa tragem cel mai tare; stiam ca apa e aproape.

Copaci cazuti+ urzici + pantaloni scurti = love

Vedere spre Arjana

In cateva minute am ajuns la pompa de apa eu cu Lucian ( Sergiu se oprise la niste pruniJ) Nu a rezistat cand a vazut ceva mai apropiat ce contine apa). L-am anuntat pe nene ca am ajuns, a fost surprins si ne-a dat liber la apa. Jumate de ora am stat numai langa pompa, cred ca am baut un litru deodata minim. Ne-am spalat, am umplut tot ce aveam, ne-am clatit si hainele murdare si ziua asta am hotarat sa stam acolo. Lipsa de apa ne slabise destul de mult si sincer nu mai aveam chef de absolute nimic. Am stat la umbra toata ziua, am facut multa mancare cu apaJ) Am citit, am zacut si seara, pe la 5 am vazut-o pe doamna casei venind cu calul de jos din Bogaltin. Ne-a invitat in curte si pe la 7 ne-am dus si ne-a facut niste mamaliga, am baut niste lapte, am mancat branza etc. In gospodarie aveau tot ce le trebuia, dar munca era enorma. Mi-ar fi placut sa raman toata viata acolo, nu ar fi contat ce am de indurat. Ne-am mai povestit cate ceva, am intrebat cum e drumul mai departe si pe la 9-10 ne-am culcat. A doua zi urma sa pornim partea adevarata a traseului.

Ziua trei- Furtuna

Am pornit de dimineata inspre creasta Arjanei, luandu-ne ramas bun de la zona superba de la poalele Arjanei. In urma lasam catunurile cu cate o casa aruncata pe cate un deal. Te lasa fara cuvinte. Incepem sa mergem pe un drum care nu era foarte clar, dar macar vedeam mereu inainte unde trebuia sa ajungem. In curand incep sa apara si semnele pe pietre. Dam si de un mic izvor in drum, mai bem cate ceva, mereu sub semnul lipsei de apa. De data asta ne incarcasem serios fiecare, eu aveam 3 L de apa – EU care nu car mai mult de 1 L de obiceiJ). Nu st iam daca o sa mai gasim prea curand asa ca nu am riscat.

Vantul batea in continuare destul de tare, iar dupa vreo ora de urcat am ajuns la creasta Arjanei propriu-zisa, care seamana destul de bine cu Craiul. Era inclusiv grohotis pe unele portiuni. In stanga erau pe un picior multe oi, iar creasta era destul de abrupta, Daca nu ar fi batut asa tare vantul ar fi fost totul perfect, dar asa a trebuit sa fim un pic mai atenti cand am trecut. Eu eram chiar si mai atenta fiindca imi era frica de vipere, iar pietrele albe si calde pareau ca adapostesc multe pericole. Si dna care ne gazduise spunea ca a vazut destule si ca a auzit ca ar fi destul de multe. Pe creasta ne-am intalnit cu inca 2 baieti, care se duceau inainte si nu am vorbit foarte mult. Doar ne-au spus ca Arjana e mai in spate si noi am carmit la dreapta pe traseu, urmand linia crestei;

In ziua asta noi speram sa ajungem in GodeanuJ) Vise desarte… Diferenta de nivel pana acolo e oricum destul de mare si distantele, cu rucsacul plin, sunt mai mari decat pe harta. Oricum, ne-am descurcat onorabil. Am inceput sa mergem pe niste dealuri faine, pline de afine, merisoare etc. L-am invatat si pe Lucian ce sa manance “de pe jos” si a fost incantat. Am tot mers, tinand in principal stanga crestei. Peisajele semanau cu ce imi aduceam aminte din Godeanu, iar vaile pareau adanci si total nelocuiteJ) Ma si intrebam, daca m-as lasa pe una din ele, in cate zile as ajunge la civilizatie daca as mai ajunge. Bine, nu erau atat de impresionante cum urmau sa fie cele din Godeanu, care aveau chiar aspect de vai alpine, ca acelea din Fagaras, dar oricum, muntele era de nedescris in cuvinte. In curand am inceput sa coboram destul de mult intr-o padure, care era plina de scrijelituri si arata ca in povesti. Daca m-as fi oprit, in cateva zile incropeam o poveste sa castig Nobelul. Dar nu- vedem niste tarcuri de vaci, dar nu si ciobani; ne-am dat seama ca undeva in apropiere trebuie sa fie apa. In zare se vedeau Muntii Mehedinti- stancosi, desi mici de inaltime- si in spate creasta Cernei. Neo prim, mancam si hotaram dupa masa sa mergem sa cautam. Vantul batea in continuare foarte tare si ti se facea frig dupa ce stateai mai mult intr-un singur loc.

Baietii au plecat dupa apa si eu am asteptat cam 20 minute pana au venit triumfatori. Am pornit inainte, ne-am intalnit si cu un cioban pe drum, din Cornereva, foarte simpatic. Urma sa ne obisnuim cu latratul si fugaritul de caini oricum… Pe drum am mai dat de un izvor, am baut si ne-am continuat drumul. Deja cred ca urcasem pana pe la 1800 metri, aproape de Vlascul Mare sau cum s-o numi. Harta era prost printata si nu am vazut denumirile pana in Godeanu foarte precis. Vantul a batut groaznic de tare si au inceput sa apara si mai multe turme, de care tot treceam in drumul nostru. Fiind pe munte nici nu iti dai seama ca jos sunt oameni care traiesc, pare totul foarte ireal. Totusi, am ajuns in o zona unde padurea nu era foarte departe (se cobora cam 200 m) si pe piciorul de pe care am coborat era si o stana. Am mers putin mai departe si am vazut de sus un mic lac. Ne-am coborat inspre el, dar nu era cu apa potabila. Baietii vazusera de sus si ceva negru mai departe asa ca ne-am dus cu totii sa verificam daca e ceva apa… si DA! Era un izvor amenajat probabil de ciobanii din zona.

Sergiu era cel mai fericit, de fapt toti eram fiindca nu e de colo sa stai aproape de izvor. Corturile le-am pus langa lacul mic, fiindca era mai drept, ne-am aprovizionat strasnic cu apa si am inceput sa gatim. Baietii au fost mai prevazatori, pe mine ma furase peisajul (superb, dealtfel) si am pus si 4 bete in patrat in jurul corturilo, in caz ca vine furtuna. Ei bine, cand am terminat de mancat s-a pus pe plouat, intai incet apoi torential. In curand au venit si tunete, fulgere si deja dadea tare. Se lumina cerul de cat de puternice erau fulgerele si unele picau destul de aproape. Ce pot sa zic, mi-a fost foarte frica. Sergiu si Catalin erau la ei in cort si a 2-a zi ne-au spus ca le intrase apa in cort. De fapt ne bagasem pe la 9 in cort, eu incepusem sa motai cand a inceput “urgia”. Pana la 12 noaptea a plouat si fulgerat incontinuu si ii auzeam pe Sergiu si Catalin discutand situatiuneaJ) Li se rupsese si un bat la cort, dar a avut Lucian kitul de reparare de la cortul lui si i-am ajutat. Totul e bine cand se termina cu bine- undeva la ora 1 sau 2 am adormit si eu, iar a 2-a zi ne-am trezit pe la 8-9 destul de ok. Pe munte oricum nu simti oboseala,poti merge si 100 de ore, doar picioarele si umerii sa nu te doara. Pe mine ma dureau doar umerii, fiindca probabil am avut cel mai greu rucsac everJ

Cum recunosti un om fericit? Dupa zambetul laaaaarg!

Linistea de dinaintea furtunii

Ziua patru- intram in sfarsit in Godeanu- aka nu ajungem inca la varf

Pornim hotarati- stiti deja ce inseamna asta- AZI VOM FACE VARFUL GODEANU!- eeeh socoteala de acasa si cea din targ. Trecem de varful Boldoveni, urcam din ce in ce mai sus si ne indreptam vajnic inspre Vf Dobrii, care e cel mai inalt din Muntii Cernei- Da,inca suntem in Muntii Cernei!. Mergem pe potecute de oi, acum pe partea dreapta a muntelui si vantul inca bate, dar nu chiar asa de rau ca pana acum. Ne mai lasa si pe noi sa rasuflam. Totusi, sunt unele momente cand imi lacrimeaza ochii si deja de azi punem gecile pe noi fara rusine fiindca simt cum incep sa racesc daca nu fac ceva. Trecem peste dealuri cat vezi cu ochii, fara numar si cu nume poate doar pentru ciobanii din zona. Harta noastra ramane muta pana nu ajungem la varfuri mai inalte si regret ca nimeni nu a fost indeajuns de indragostit de zona asta incat sa ii faca o monografie cum trebuie. Ne intalnim pe tot feluri de culmi, coaste de deal, costise –you get the picture- cu turme de oi. Unele cu mai multi caini, unele cu mai putini, unele cu caini strategici ( care te inconjoara din mai multe parti sau care se pun in formatie de razboi). Solutia: nieee la oi! Strigatul de lupta si flturarea betelor pe deasupra capului. Cu aproape toti ciobanii schimbam cate un cuvant, mai ales sa comentam furtuna din seara trecuta. Mai dam –foaaarte rar- si de cate o urma de marcaj, dar nu banda rosie de creasta, ci patratul rosu de rezervatie. Nu conteaza, suntem pe drumul cel bun. Noi tot intrebam pe drum de Godeanu, dar mai toti ciobanii ne spuneau ca nu vom ajunge azi. Ne ziceau mai des de Curmatura Olanelor si de Vf Olanelor, pe care l-am coborat alergati de niste cainiJ) Oricum, Vf Dobrii se ocoleste de catre traseu, se simte mai mult pe unde trebuie ocolit, asa cum multe varfuri nu trebuie urcate decat daca nu sunteti foarte siguri pe unde o ia traseul si vreti sa aveti panorama zonei. Trecusem si de Muntele Pietrele Albe. Aproape de Curmatura Olanelor ne oprim si noi pentru masa de pranz, speriem niste caluti ai ciobanilor care o iau din loc cand ne vad. Afinele erau din ce in ce mai mari, mai multe si mai buneJ) Completeaza perfect o masa de pranz, in urletele lui Furnicaru : “ OOOof ce mi-a trebuit sa te iau cu mine! Grabeste-te nu mai manca atatea afineee!”. Oricum culegeam de pe drum, dar sa il auzi pe Furnicar tanguindu-se: priceless.Oricum in curmatura dam de si mai multe turme de oi, pe fiecare deal cate una si un baiat pe un cal care ne spune ca Godeanu e departe. Eu refuz sa cred si tot sper ca o sa ajungem azi, mai ales ca cu 3 ani in urma campasem sub Godeanu, intr-un loc foarte bun si plat. Si se mai putea cobori de acolo si pana la L Godeanu pt apa. Asa ca bagam mare si incepem sa urcam. Deja intrasem in Godeanu si se simtea o schimbare de altitudine. Am ajuns in ziua aia pe la 2000 m si am tot continuat asa, poate cu mici schimbari. In dreapta jos stiam ca o sa fie Cerna- Sat si ca daca vrem in orice moment putem coboriJ) Dar nu am facut-o. Incepe sa se vada si un lac in departare, Lacul Valea lui Iovan, care e la capatul lui Cerna Sat. Vantul inca batea tare si eu obosisem destul. Am tot urcat nu stiu cate varfuri, mie toate mi se pareau Godeanu. Soarele batea superb, iar zona devenise alpine, ca in poza:

Eu cu Lucian, kung fu.

Ne dam seama ca undeva jos trebuie sa fie niste apa, fiindca muntele era destul de crestat, iar in fata se vedeau munti mai inalti. Asta insemna ca nu ajunsesem inca la Vf Godeanu, ca mai aveam cateva ore. Gasim un fel de campie undeva sus, dar nu era apa. Rupta de oboseala, propun sa ramanem acolo, dar baietii au alte planuri. Imi iau rucsacul obosita si cobor, ca sa vad cel mai mare rau pe care l-am vazut vreodata pe munte. Sau macar asa mi s-a parut atunci: Raul Ses. Era enorm, incredibil de conceput pe acolo. Trecem pe deasupra ( cu vreo 300 m) unei stane, de unde se auzeau cainii latrand, dar nu erau oi si apoi coboram inspre rau. Vedem si oile pe versantul din fata, in lumina de asfintit a soarelui. Daca nu as fi fost asa obosita, poate aveam timp de filozofii de viata sau chiote de fericire. Dar in loc de asta am stat putin cu mainile in apa, am baut putin si ne-am gandit unde punem cortul ca deja se lasa seara. Cand am vazut ca trebuie sa trec apa m-am enervat, mai ales ca ma dureau picioarele destul de tare si ar fi trebuit s ascot bocancii. Insa am gasit noi niste pietre si am trecut fara sa trebuiasca. Zona de pe langa rau era destul de fleasca imbibata de apa, insa am gasit un loc bunicel pentru corturi. Cu toate astea, am cazut toata noaptea de pe izopren alunecand cu el spre Lucian, pe care l-am cam inghesuit intr-un colt. Nici nu am auzit raul toata noaptea, asta si fiindca mancasem bine (a facut Lucian inclusiv orez in care am pus niste branza pe care ne-o daduse doamna) si imi dadusem cu Voltaren pe spate. Vremuri fericite :D

La Raul Ses am sezut si-am plans

Apus la 2000 de metri

Ziua cinci- Varful in sfarsit si Lacul Scarisoara

Ne-am trezit devreme, ne-am facut de mancare si am stat pe acolo destul de obositi. Intre timp vedem mai multe turme de oi care se deplasau (regulamentar) J) pe dealuri, pe locurile prestabilite. Catalin cred ca se spala undeva in spatele corturilor, cred ca chiar era gol, ca au trecut niste oameni din sat inspre stana si au inceput sa rada de vuia valea. Rusine Victor Piturca!

Oricum, pana sa plecam noi o turma vine exact inspre noi asa ca cu rucsacii facuti ne trezim inconjurati de cainiJ) Unii latrau, dar vreo 2 erau mai micuti si au venit la noi. Eu l-am luat pe unul si l-am smotocit dupa care mi-a putit mana a branza cateva ore dupa.

Am pornit in sfarsit pe la 9 jumatate, incercand sa trecem raul. Bineinteles ca el facea coturi,era destul de greu de jos de unde eram noi san e dam seama exact pe ce culme sa o luam, dar ne-am descurcat. Am inceput sa urcam si am tinut creasta. Apoi trecem de zona asta mai calma, mai calina si ajungem aproape de un varf inalt. Yey sansa mea sa ma dau mare: DA e in sfarsit vf Godeanu! Insa mai trebuie urcat cam o ora jumate pana sa ajungem la el si, din nou, vantul batea FOARTE FOARTE TARE. Vedem si un cioban care mergea un pic mai jos, fara oi, cantand. Ii vedem doar cainii, care mai trageau cate un latrat. In sfarsit ajungem la un loc plat si ferit si ne asezam. Ca sa vezi, ciobanul vine la noi si ne punem pe povestit. Cu el am stat mai mult decat cu ceilalti, a fost chiar de treaba. Vreau sa fiu oier!

Buna dimineata! Privelistea de micul dejun

Oooooi

Am pornit apoi la drum inspre Vf Godeanu si cam in o ora si ceva l-am urcat. Vantul nu ne-a lasat sa ne bucuram prea tare si cam in 10 minute ne-am dat jos, continuandu-ne drumul. Eu am realizat ca nu mai imi aduc aminte mai nimic de cand fusesem pe aici, nici drumul, nici nimic. Cum am coborat de pe Godeanu, in fata se vedeau maiestuos Tarcu, foarte salbatici si cu statia meteo in varf ( m-a facut sa ma gandesc la acasa). Numai ca eu nu stiam, daca era dupa mine incolo ma duceam. Totusi, la vf Godeanu se carmeste brusc, lasi in spate unul din lacurile glaciare care se vad jos (primul de pe traseu) si pornind pe cararea plina de pietre ajungi deasupra primei mari caldari glaciare pronuntate din drum. Si, bineinteles, deasupra Lacului Godeanu. Impresionant, totul imi adduce aminte de Fagaras, mai ales odata ce avansam inspre Gugu. Dupa ce trecem de partea asta incepem sa urcam deal-vale-deal- you know the picture!- si la un moment dat, deasupra unei alte vai immense ne apucam sa mancam:D Asa proptiti pe o parte. Vedem de departe doua mogaldete, asteptam ca ciobanii cu branza-n gura, salamu-n cutit si 2 cehi vin la noi. Catalin se converseaza cu ei, intrebam si noi de unde vin- faceau traversare Retezat-Godeanu-Tarcu. Interesant! Pornim iarasi, mai trecem de nspe mii de turme de oi, pe langa niste formatiuni de piatra carora ciobanii le zic Bisericile. In dreapta peisajul e superb. De fapt cred ca a fost una din cele mai frumoase portiuni, fiindca a combinat caldarile glaciare care se deschideau maiestuoase dupa fiecare colt, padurea care se vedea mai jos, lacul ce se vedea in departare (Iovanu),iarba galbui-verzuie specifica, piatra si cerul. Ramai fara cuvinte…

Pe drum ne apucam sa ne povestim experientele de “munca” cand dam brusc de izvorJ) Exact in poteca. Ne oprim, alimentam serios. Mergem, mergem si la un moment dat dam sa ocolim un varf care era inaltut. Dupa ce trecem de el, ne dam seama ca asta a cam fost Gugu;)) Sergiu isi scoate mobilul sa vorbeasca cu iubitica, la sfatul lui Catalin si vede cu surprindere ca chiar are semnal. Bagam toti un telefon acasa, sa se sisteze operatiunile de cautare cu politia. Ma rog, cat unii isi cautau semnal, altii se jucau cu caii. Am mai bagat incolo, sa mergem cat mai mult, auzisem noi de la cehi ca putem campa in Saua Paltina, unde e apa, teoretic asta am fi vrut noi, dar harta ne cam contrazicea.

Lacul Godeanu

Vedere “glaciara”

Ain’t it cute?

Cum meciul a avut 90 de minute si ne-am dorit la fel de mult victoria ca masivul Godeanu, pe la 5 ce ne iese in cale?? Lacul Scarisoara, care vazut de sus parea immmeeeens! De fapt cred ca chiar este cel mai mare lac din masivul Godeanu.

Catalin si lacul Scarisoara, de sus.

Vedem de sus si niste corturi, destule la numar, ma gandesc ca puteau fi ale oamenilor care cand noi coboram urcau pe Gugu. Ma rog, coboram, eu ma gandeam ca-s cehi, dar in curand au venit si erau chiar bucuresteni. Ne apucam sa punem cortul si pe la 6 jumate se lasa frigul si ceata. A fost fain la lac, chiar daca in timpul noptii o marmota a “rupt tacerea”, incepand sa se tanguie. Mancarea facuta la foc a fost delicioasa, am pus cele mai bune ingrediente, avand in vedere ca a 2-a zi era posibil chiar sa ajungem la Buta. Cehii ne zisesera ceva de niste pastrav, pun pariu ca baietii numai pastrav au visat noaptea!

Baita

Ziua sase – spre cabana

A doua zi avem o lene incredibila, plecam de-abia pe la 9 de la locul actiunii,lacul. Ceilalti bucuresteni se mai distreaza pe aici, ei oricum aveau in plan sa coboare in curand, faceau ceva gimnastica in apa. Noi ne vedem de drum, pornim inspre Vf Micusa, care se observa “amenintator”ceva mai departe. Mergem pe niste pante destul de inclinate, pe niste poteci de oi. In fata vedem si o fosta stana(?!), care seamana si cu un refugiu. Nu am avut pe cine sa intrebam, dar chiar ar fi o idée buna sa ai un refugiu in Godeanu. In urmatoarea vale vedem ca si alti turisti avusesera corturile, deja se vede mai multa miscare si suflare omeneasca odata ce te indrepti spre iesirea din Godeanu si Retezatul mic, mult mai cunoscut turistilor. Lasam marile caldari glaciare in spate, superbe dealtfel. In zona asta, cand te uiti pe parti, nu iti vine sa crezi ca mai exista si sate la baza. Caldarile astea iti dau impresia de nesfarsit, ca poti merge zile si poti sa mori cautand un drum. De fapt candva dupa vf Micusa intalnim un traseu de cruce albastra si apoi chiar si triunghi albastru care pareau ca vin de pe parti. Nu stiu cine s-ar mai incumeta sa le urmeze, avand in vedere ca si creasta a fost remarcata recent. Pana spre Vf Borascu nu pare sa fie niciun traseu, desi partea aia pare exotica, pare interesanta si demna de vizitat. Pare ca de la Vf Galbena se face un picior incolo, inspre ce este Platforma Borascu si Vf Borascu Mic, vizibil de aici, iar eu confundasem prima oara cu Retezatul. Pe la Vf Galbena dam de prima turma imensa de oi, de-abia scapam de caini. Vorbim cu ciobanii, continuam, dam apoi de alte turme, foarte mari in zonele astea. Ne jucam cu catei, vizionam magarusi, ne amuzam cu oile care fac toate acelasi lucru odata ce una incepe ceva. Inclusiv beeeeehaie! Toti ne spun acelasi lucru, ca in curand vor pleca caci se lasa frigul, vine iarna. Se pare ca doar turmele de la baza mai raman pana la jumatatea lui septembrie. Drumul de aici incolo e foarte placut, picioarele ni s-au obisnuit.

Turma imensa de oi, in spate cu Borascu si Retezat.

Aproape de Paltina dam de alt cioban batran, care ne zice ca pe aici a trecut granite intre Ardeal si Tara Romaneasca inainte de 1918 si chiar ne arata un pichet de graniceri. De altfel drumul se lateste, ne si imaginam granicerii care umblau des in zona ca sa prinda fugarii. De fapt na, asta mi-a dat idei cum sa pot trece granita prin munti, mereu mi-am dorit asta! Exista si pe aici mici laculete, chiar si un parau, langa care ne luam pranzul. Inclusiv pranz cald, prima oara din toata tura, facem o ciorba. Stiam ca mai avem putin asa ca am dat iama in “bunatati”asa-zisele bunatati, ca mie deja mi se luase de branza,salam la toate meseleJ) Oricum asta e singura viata care imi place!

Mergem inainte, de exemplu pe Vf Paltina am urcat destul de greu, era destul de urcat si ma cam dureau saleleJ) Ca o batranica!

Cam pe la Vf Galbena

Magarusii pregatiti de plecare!

Pe aici creasta fusese remarcata, incepand cam de la Lacul Scarisoara mai sus, inspre Retezatul Mic, deci nu mai exista probleme de orientare pe vreme buna. Exista inclusiv stalpi.

Ne apropiem de Retezatul Mic, incepe totul sa fie mai pietros si in curand coboram de pe plaiuri si dam fata in fata cu un munte plin de pietre. Suntem aproape de Piatra Iorgovanului, care se profileaza in zare. Un cioban ne spune ca in maxim 3ore suntem in saua Plaiu Mic si de acolo la Buta. Fain! Asta ne motiveaza. Jepii incep sa apara peste tot odata ce trecem de zona asta. Le aduc aminte legenda baietilor cu zmeul si Iorgovan, pe care mi-o spusese Vladut. Furnicar face glume proaste, ma cert cu el rau de tot pe un baton de snickers. Se lasa cu plansete si zbierete, dar mi-am spus punctual de vedere, i l-am si aruncat in capJ) Ia de aici, grasule! Mergem acum printer jnepeni mai mari decat capul si pe poteca pietroasa. Na, cam dureros la picioare. In curand incepem sa coboram intens, inspre Saua Plaiul Mic, fir-ar ea sa fie. Coboram intr-un loc destul de ciudat, albia unui rau si vedem in fata un deal coplesitor. De la baza se vede al dracu de greu de urcat, mai ales ca deja obosisem. L-am urcat asa in scarba, desi nu a fost greu. Ne uitam in stanga si norii se strangeau deasupra Retezatului. Retezatul ne impunea respect de la distanta, imi doream atat de mult sa fiu acolo din nou. Daca as fi avut mancare si imi masam picioarele inca 2 zile jur ca dormeam pe PeleagaJ) Sau ma rog, nu, ca sa nu ma ia furtuna!Mai jos.

Am inceput sa bagam mai tare,ca norii ne duceau cu gandul la ceva furtuna. Eram destul de rupta. Catalin a bagat mare in fata si ne-a asteptat la rascrucea care ducea inspre Buta. Acolo e faimosul semn cu traversarea Godeanu-Cerna, care ar tine dupa estimari 40-45 ore. Am fost in grafic. Incepem sa coboram, cam 45 de minute pana la cabana, unde ne aruncam rucsacii sin e ducem sa luam dupa puteri, ciorbe, beri, dar cel mai BUN a fost pastravul, care era pescuit dintr-un bazin al cabanei. A fost cel mai al dracu de bun peste mancat pana acum, cu mamaliga si usturoi. Mmmmmm…. Seara ne-am bagat in camere in cabana, n-am mai avut chef sa punem corturile. Pentru mine a fost chinuitor, baietii s-au intrecut in sforaituri sic red ca am dormit doar 2 ore. Cam nasol, la cat de obosita eram. Oricum de acum oricat de obosita as fi ma duc si pun cortul undeva decat sa mai fac din astea.

Dinspre Piatra Iorgovanului inspre Godeanu! La revedere, Godeanu!

Ziua sapte

Ma trezesc nauca, ma mai ajuta niste cafea. Catalin descopera ca si-a pierdut un tricou si niste ciorapi, probabil subtilizati de cineva. Mai mancam, mai stam si apoi ne pornim catre Taul Butii, un lac glaciar aproape de cabana, inspre Salvamont. Pe drum gasim cele mai mari afine ever, mananc pana ma apuca burta. La lac baietii se scalda, eu fac poze de pe margine si rad de ei. Se baga si Lucian ca o madmoazela in lac, dar nu stie sa inoate. Iese si face schema cu bluza trasa peste (….). Incerc sa il opresc, dar educatia …nu se face aiciJ) Nu pun poze, ca poate circula pe la munca. Dupa ce se usuca toata lumea, ne caram inspre cabana, ne luam bagajele gata facute si incepem sa coboram inspre Cheile Butii. Eu stiam ca drumul spre chei e nasol rau, il mai facusem cu 3 ani in urma, dar atunci ma rupsese la picioare. Eh, acum a fost doar plictisitor, rucsacul nu era foarte greu, scosesem multa mancare si apa:D Oricum, am facut cam 2 ore si jumate pe drumul pana jos si apoi prin padure inca 30 minute spre Cheile Butii. Nu am fost in chei fiindca de cand am coborat ne-au napadit manelele si micii si nu suportam asa ceva dupa locurile extraordinare pe unde umblasem. Ne-am dus la complexul Cheile Butii si ne-am luat ceva de mancare si apoi, cu burtile pline am iesit la drumul care duce spre Campul lui Neag. Cred ca am mers vreo 3-4 km pana sa ne ia o masina, un Aro, prin caldura destul de mare. Am fost fericiti ca ne-a dus pana la Lupeni si de acolo am luat microbuzul spre Petrosani. Acasa am ajuns cu “escala “ la Craiova, unde la 1 noaptea jucam carti si filosofam printre cainii vagabonzi primitori.

Concluzie: A fost superb, Romania e incredibila, la mai multe ture de gen, ura si la gara!

Piatra Iorgovanului

Pe Saua Plaiul Mic, norii se strang peste Retezat

Pe traseul asta am venit noi. Faimosul semn spre Herculane 40-45 ore.

Cabana Buta

Taul Butii

Momente de tandrete

luni, 23 august 2010

Holy fuck!

Okay Holy Fuck de cand nu am mai scris pe blog! Trebuie sa stie lumea ca mai exist? Oare ce am facut eu in aceasta perioada? Va urma.
Mi-am citit ultimul post si vad ca am promis o recenzie la "Prins", dar sincer am citit-o acum asa de multa vreme incat ar fi o mare varza ce as povesti (pe scurt- mi-a placut destul de mult, incat undeva in cotlonul mintii am in plan sa citesc si "Cronica de familie", care sta undeva pe hol in cele 3(cred) volume, jucata in picioare de gandacei- eh, da! Bucurestiul e un ORAS!. Mi-a placut mai ales pentru ca arata gandirea cuiva care afla ca mai are putin de trait, problema pe care mi-am pus-o si eu in momentele de ratacire; totusi,n-am scris un roman :D) Ideea e ca intre timp cred ca mi-am mai rafinat (putin,totusi) umorul asa ca sper sa produc "continut de calitate", ca sa vorbesc in limbaj de lemn. Eh, prieteni tot nu prea am, dar cu cat imi fac mai multe circumvolutiuni pe creier cu atat o sa devin mai paranoica si poate la un moment dat o sa reusesc sa ma imprietenesc cu mine insami. Fain gand!
In curand ( foarte curand) va veni un RT din Traversarea Cernei-Godeanu, pe care am facut-o si mai recent aka tocmai m-am intors si inca ma mai doare spatele in serile cu luna plina.
Dupa aceea sper sa fac o recenzie, dar nu mai promit nimic, "cause I'm a lier (lawyer)", la "Regele se-nclina si ucide" a Herthei Muller si poate si "Ziua independentei"a lui Richard Ford (asta mai putin probabil, desi e o carte de luat in seama; totusi nu chiar stilul meu- filosofiile americane despre viata ma lasa rece cateodata).
Deci, pe curand!

vineri, 5 martie 2010

Ultimele cărti(1)- Bampirii

Eh, dragii moşului, a fost odată ca niciodată o perioadă in viaţa oricărui om care se numea "sesiune". Ea venea regulat, spre deosebire de lucrurile care ne fac fericiţi, şi de aceea a rămas în legendele româneşti , alături de "El chorro" şi de Marry Poppins. Prin asta trece omul normal de două ori pe an, iar, fiindcă am fost cuminţi şi ne-am făcut temele, subsemnata trece de patru ori pe an, de fiecare dată fiind mai shitty decat de cealaltă. Sesiunea asta a lăsat urme adânci, nu de nesomn, nu de cafea băută (că nu folosesc decât in cazuri extreme de prostie inimaginabilă). Mă enervai, fusei, dădui examene. Asta e deja trecut. Ce a rămas totuşi, cu ce am umplut eu pauzele de blank şi white-out care m-au cuprins în această perioadă (numită în continuare Pauza de la gândit)?
Păi am citit şi eu cât am putut, mereu cu impresia că nu îmi dau silinţa. Ca să nu înşir aici cărţile de şcoală (irelevante pentru această materie) va trebui să fac un efort.
Pe stâlpul penitenţei mă aşez şi spun că în timp ce plecam de acasă pentru case mai primitoare timp de 4 zile (4 nopţi de fapt în care am vrut să fug de-acasă) am văzut filmul "Twilight" şi, fiindcă eram într-o stare de rahat, voiam să fiu consolată de vampiri tineri şi de vârcolaci musculoşi, mi-am repus pe tapet gândirea de adolescentă ( aveam voie fiindcă aveam 19 ani încă -they grow up so fast) . Din vina Silviei , care măcar e consecventă la filme din astea. E şi am început eu seria Twilight de cărţi, după bunul obicei filmul apoi cartea. Ca să descopăr o poveste uşurică, de sesiune. La început aşa am crezut, a fost ok, cartea îmi oferea tot ce voiam în momentul ăla. Dar mai departe am fost captivată de povestea clasică imposibilă om îndrăgostit de vampir. Este vorba de Bella, care se pare că are o adevărată înclinaţie spre oamenii "periculoşi" fiindcă prietenul ei cel mai bun este vârcolac. Bineînţeles, vampirii şi vârcolacii sunt duşmani de moarte, iar Bella trebuie să aleagă. Până aici ar fi simplu. Dar intervine şi familia "vegetariană" a lui Edward (prietenul vampir), alţi vampiri care o găsesc irezistibilă ( gustativ să spunem) pe Bella, o familie regală de vampiri din Italia, războaie între vampiri nou-născuţi, vampiri răzbunători, poveşti de şcoală care ar putea avea ca background orice melodie a lui Britney Spears. O carte plăcută deci( mai bine spun cărţi, că tocmai am terminat de citit vol. 3 şi mai am unul), uşor de citit şi care vă ţine cu sufletul la gură (mă rog, pe mine, fiind în general într-o stare de spirit în care m-aş lăsa prostită de anunţuri cu " Donează bani în contul X. Nu ai suflet?"). Minusuri enorme pentru mine: greşelile gramaticale destul de dese (totuşi nu e o editură din fundul curţii ), traducerea infectă (şi cuvântul chiar e potrivit)- e absolut enervant să auzi exprimări ca "era atât de perfect" sau "face sens"( te scoate din minţi) care îmi aduc aminte de clasa a 12-a când traduceam "I want to break free" cu "vreau să sparg liber"; vorba aia: "at least it was for fun". Mari procedee stilistice şi subtilităţi nu are cartea, dar are anumite momente în care te pune să te gândeşti cum ar fi dacă... ar trebui să le prezinţi alor tăi pe prietenul tău vampir, cum e să fii transformat în ceva care trăieşte veşnic, cum ai suporta ca cei pe care îi iubeşti să dispară de lângă tine, iar tu să rămâi veşnic tânăr, ai rămâne om în timp ce prietenul tău e vampir, riscând ca tu să îmbatrâneşti,iar el să aibă veşnic 17 ani? Astea-s întrebări pe care,repet, ţi le pui când deja eşti un pic mai mărişor şi nu trăieşti în SUA, nu declari că singura carte în afară de Twilight pe care ai citit-o e Biblia, nu te uiţi la MTV zilnic.
Cartea are nişte încercări slăbuţe de filosofie, dar în principal rămâne la linia pentru adolescenţi uşor de entuziasmat (presupunând că aceştia nu ar înţelege ceva mai profund). Ce m-a mai deranjat? Că personajele sunt îngroşate pe anumite caracteristici până la saţietate şi chiar peste. Până termini cartea a 3-a ajunge să ţi se ia să tot auzi "pieptul de marmură al lui Edward" şi părerile Bellei despre cât de neajutorată şi împiedicată e ea. Fata asta e exact cum erau anumite tipe pe care le ştiam care îşi scoteau în evidenţă fragilitatea cu orice ocazie, fiindcă la unii tipi chiar prindea. Dacă poţi să treci peste personaje liniare şi în 90% din cazuri previzibile cartea e bună: în sesiune, pe plajă, când eşti obosit şi vrei să te dai mare că ai citit 100 pagini în 2 ore etc.
Tooootuşi are şi o parte bună(nu ştiu exact dacă din cauze de depresie sau din cauza unei griji mai mari arătată personajului): vârcolacul Jacob, care pare UN PIC mai finisat decât restul personajelor şi ajungi să te întrebi de ce Bella nu îl alege pe el. Dar normal că o puştoaică normală (căci nu se poate nega că asta a vrut autoarea să facă din Bella) îl va alege pe tipul cool şi incredibil de frumos, cu viaţă veşnică & Co.
Nu îi neg caracterul de panaceu pe care l-a avut pentru mine, fiindcă mi-a adus aminte de mai bine scrisele poveşti din copilărie, de lumi magice şi de secrete interzise,legende etc. Dar nu o poţi compara cu un "Stăpânul Inelelor", un "Frankenstein", "Omul invizibil" sau orice carte a lui J.Vernes fiindcă lumea creată nu este de o originalitate ieşită din comun, cel puţin nu de la explozia de cărţi, filme cu vampiri ce a urmat celebrei "Dracula" a lui Bram Stoker. Nu ştiu ce public un pic mai elevat ar putea avea, lăsând la o parte depresivii şi oamenii care vor să mai treacă timpul, dar PROMIT că trec la cărţi mai serioase. Până atunci delectaţi-vă cu nişte sânge, ăăăă, pardon nişte cărţi bune şi uitaţi că aveţi un cunoscut care a citit Twilight şi mai ales că acel cunoscut sunt eu. Brrr, ce reputaţie îmi construiesc!
Data viitoare despre "Prins" de Petru Popescu şi poate un RT de la munte din weekend.

joi, 18 februarie 2010

Plec din nou

Ah! Plec din nou la munteee:D Ce fericire, o sa fiu din nou in afara poluarii de aici, ma apuc imi fac rucsacul. De abia acum o sa simt ca s-a terminat sesiunea. Cred ca de mult nu am mai fost asa de obosita probabil de la ultima scoala de vara si totusi sesiunea asta a mers mai prost decat celelalte. Acum vreau sa ma relaxez putin si anul asta imi propun sa fiu mai putin inversunata, ca de obicei imi ies lucrurile mai bine cand nu incerc sa fie totul perfect. Ieri am petrecut mas o menos, a iesit ok ziua mea, desi se putea mult mai bine. Poate ar fi timpul sa mai imi fac prieteni, dar cui ii pasa?!Asta e, trebuie sa fiu puternica si sa ma schimb, din nou... Dar pana atunci niste Ciucas poate mai ma face sa gandesc cum trebuie si sa iau decizii corecte, ca am cateva de luat. Si da, promit oricarei entitati descreierate care mi-ar citi blogul ca voi face o recenzie primelor 2 carti marca "twilight" sau cum s-o numi. Ca m-a corupt Silvia, intr-o noapte in care plecasem de acasa si nu a fost asa de rau precum credeam. Desi prima carte tot slabuta a fost. Carti bune de sesiune. Te pomenesti ca din cauza vampirilor si varcolacilor a mers prost sesiunea? Tschuess, ne auzim saptamana viitoare cu niste noi recenzii, ca m-am tot chinuit sa citesc si "Prins"(in momentele cand nu imi lua mama cartea, ca s-o citeasca) si o carte ceva pentru protestanti despre Iisus (care e chiar interesanta), e de hmmm oameni care arata cum au devenit credinciosi. Momentan e una din preocupari.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

De puta madre

Me siento de puta madre, cum ar spune căpşunarii. Dar invers. Adică la sfârşit de an m-a cam lovit că a fost un an trist într-un fel, fiindcă evoluez greu şi am multe idei preconcepute. Căutand prin marele internet(Raluca sau Maria), de care m-am mai apropiat acum având un laptop dat în folosinţă de fratimiu pe perioadele când nu i se strică calculatorul, văd că lumea ori e fericită, ori minte bine. Ceea ce e bine în ambele cazuri, fiindcă mie îmi e greu până şi să mă mint. Radiografiind cu sinceritate ce am făcut anul asta, nu ştiu ce realizări aş putea înşirui. Sunt o persoană care să zic rămâne destul de necunoscută altora şi nu ştiu din ce cauză, am multe ciudăţenii cred?! Alternez între exuberanţă şi momente în care nu îmi vine să ies pe stradă decât până la bunici şi să duc o viaţă patriarhală pe care să fiu a naibii dacă nu o merit.
Anul ăsta am aflat despre mine că îmi vine să îi urăsc pe cei fericiţi când mie îmi e rău, că mă impresionează cerşetorii de pe stradă(bătrânii), câinii vagabonzi şi că urăsc când cineva care îmi place pleacă chiar şi pentru 2 zile( să nu mai vorbim de cele 3 săptămâni cât a stat Lucian în Kazahstan).
Fiindcă nu am coerenţă, dar vreau radiografie, o să zic şi ce am realizat şi tot ce îmi trece prin cap acum la un loc, urmând ca posteritatea să înţeleaga ce vrea.
Anul ăsta am fost din martie până acum cu Lucian şi a fost persoana cu care cred că am petrecut cel mai mult timp. Nu ştiu ce simt pentru el, dar ştiu că e o persoană care mă înţelege, mă acceptă şi încearcă să mă ajute adică e un ajutor de nepreţuit pentru momentele în care mă simt ca un căcat. Dese de altfel. El trece peste momentele în care mă cred superioară fiindcă nu crede în oameni superiori. Duce o viaţă obişnuită, dar nu e străin spaţiilor superioare adică măcar le intuieşte şi le respectă.
Alternez -şi iar o spun- între a mă crede regina universului şi ultimul vierme. Poate e şi situaţia din familie de vină, fiindcă an mai de rahat şi cu mai multe certuri decât ăsta nu am avut. Faptul că am urcat pe munte mult a fost 70% fiindcă am vrut să plec de acasă chiar şi pentru 2 zile pe săptămână şi să nu mai am oameni proşti în jur (discutabil dacă am reuşit). La şcoală anul ăsta am fost foarte bună, mai bună decât oricând în viaţă. Mi-a adus satisfacţii, dar prea puţini prieteni. Am aflat cum e să înveţi de dimineaţă până noaptea la un singur lucru, cum e să visezi acel lucru în timpul nopţii, cum e să faci glume cu dreptul roman şi să poţi în orice moment să povesteşti ore despre subiecte care plictisesc evident 99% din audienţă.
Anul ăsta mi-am îndepărtat vechii prieteni. Nu ştiu dacă a fost o îndepărtare sau o curăţenie necesară. A fost de la sine. Mă săturasem să trag de oameni să iasă cu mine când voiam să vorbesc cu cineva. M-am retras şi am ieşit cu cei care îmi propuneau ei să ies, nu cu cei care ieşeau cu mine doar ca să îmi povestească viaţa lor perfectă. Simt că am urât mai mult decât în alţi ani sau doar mi s-a părut că oamenii mint foarte des cu privire la vieţile lor. E ori o neputinţă de-a mea de a fi ca ei, ori oamenii fac asta de mii de ani, urmând ca regretele să vină de-abia la bătrâneţe. Regret că nu pot pierde nopţi, regret că îmi fac prieteni greu, prost şi că nu mă leg de ei cu adevărat. Nu ştiu ce vreau niciodată decât când vine vorba de competiţie. Dacă nu ar exista competiţia pentru orice viaţa mea ar fi goală. Şi e al dracu' de trist.
Am încercat să acopăr necesitatea de a avea oameni lângă mine prin ieşit în oraş, dar golurile nu s-au umplut. M-am certat cu unele persoane care mergeau la munte doar în scopuri comerciale să le spun, am dat peste nas multor nesimţiţi şi am rămas poate doar cu 2-3 prieteni noi. Prieteni? Amuzant, timpul va arăta probabil că nu sunt.
Părţi bune? Am fost prima dată la operetă în ianuarie. Nu am mai fost de atunci, dar a fost frumos. Am ieşit în diverse locuri cu cei cu care voiam să urc pe munte. Bine, rău? Am crezut că asta e soluţia ca să fiu în rândul lumii. M-am văzut rar cu mulţi prieteni şi cu alţii am încetat să mă văd. Am fost la paintball prima oara: de căcat. Am fost la cămin prima oară, la un coleg moldovean şi mi-am dat seama că moldovenii sunt speciali. Am dormit prima oară la cort iarna. Frig. Am ieşit prima oară la alergat în parc, pentru cam 2-3 luni, ca antrenament pentru Hârciogu şi Lucian. Nu foarte interesant, sug la viteză şi rezistenţă. Adică la cam tot.
Am făcut practică la cabinetul de avocatură. Asta a fost cât de cât mai interesant, am văzut cum e pe piaţa muncii. Şi totuşi am fost inutilă. Prima şi singura petrecere cu colegii de grupă. Amuzant, dar partea mea de fată cuminte a reieşit la iveală, plecând la 10 seara de acolo. De atunci au făcut între ei petreceri. Sunt de treaba oricum, dar cred că în locul lor şi pe mine m-ar plictisi un tânăr bătrân.
Am abuzat anul ăsta de cantine, locul pe unde mi-am petrecut mult timp. A şi la bibliotecă unde am avut întâlniri de gradul 0 cu un coleg :)) Platonice ca tot ce fac eu, dar interesante oricum le-aş lua. Nu am vorbit niciodată cu el, trebuie să precizez. Primele vizite la Curtea de Apel, Tribunal şi Judecătorii. Mi-a plăcut la secţia de penal fiindcă mereu găseşti ceva ce ai văzut doar în filme, dar care chiar se întâmplă. Am făcut multe alergii la ceva necunoscut anul ăsta şi am văzut pe faţa unui prof chinul de a nu întreba ce mi s-a întâmplat când am venit arsă de soare şi cu buzele pline de arsuri solare la seminar. Să nu uit că aveam şi urmă de la căciulă pe jumate de frunte şi urmele ochelarilor. Mai lipsea să îmi curgă mucii şi era totul bine.
Am plecat prima oară de la un examen prima fiind îmbrăcată în bocancii în mai. Profa m-a întrebat dacă nu am o poşetă în care să pun celelalte foi şi eu i-am zis că nu folosesc poşete. A fost şocată. Am luat 10 şi a fost al dracu' de amuzant.
A fost mirobolant când am învăţat la matematică şi Drept roman în paralel. Se legau atât de tare...
Marcantă a fost şcoala de vară, care a ieşit şi prost şi bine în acelaşi timp. Mi-am dat seama că nu vreau niciodată să muncesc încât să îmi fie rău, am băut prima oară cafea ca să mă pot concentra şi a fost prima dată când dacă ajungeam la un pat chiar şi 15 minute, chiar dormeam 15 minute şi apoi din simţul datoriei mă trezeam şi urmau alte...să zicem 6 ore de cursuri. Experienţă pe care o voi repeta, dar în condiţii mai puţin stresante. Mi-a arătat ce vor alţi studenţi de top şi că foarte mulţi de-o seamă cu mine nu-s atât de deştepţi pe cât se cred şi ca toţi caută sex. Aproape toţi. Dar i-am dat naibi pe ăştia, am rămas cu ce a fost mai bun.
Am reuşit să îmi înving resentimentele şi m-am întâlnit cu colegii de liceu. A fost okay, dar ceva nu va fi niciodată cum trebuie. Poate eu sunt de vină.
Am purtat prima oară un şal de pene şi am arătat extravagant. Cred că o să mai port,mai ales dacă voi deveni o babă bătrână şi cicălitoare. Semne sunt că e posibil.
Relaţiile cu familia s-au degradat. Tehnologia a intrat în casa mea şi tata a început să stea mult la TV. Fratimiu a continuat cu prostiile lui şi am avut scandal să zicem din 365 zile ale anului cam 300 minim. Am vrut să mă mut, dar nu am avut unde. Am fost frustrată,mi-am căutat apartament, am vrut să îi ameninţ pe ai mei mutându-mă la cineva la întâmplare. Fail.
Am fost la trei concerte pe gratis la Festivalul G.Enescu şi mi-a plăcut. Prima oară la cinematecă. Prima oară când am întâlnit o persoană ca mine, dar care tocmai fiindcă e ca mine nu poate să stea lângă mine. Prima oară la "Carul cu bere". Prima reuniune adevărată de generală, marcată totuşi de moartea lui Florin şi a Elei. Septembrie va fi mereu o lună nefastă. Prima oară în Dragonul Roşu. Chinezărie=ţigănie.
Am făcut blatul pe tren de atâtea ori câte nu credeam că va fi posibil. Am vizitat multe gări şi mi-am dat seama că România adevărată e ascunsă de cea pe care cred politicienii că o conduc. Vieţi paralele. Bucureştenii sunt artificiali. Am fost înscrisă cu Ana la un concurs online, care mi-a dat iluzia deschiderii faţă de lume.
N-am mai jucat tenis de un an. Totuşi, am continuat să împrumut cărţi de la British Council. M-am întâlnit cu un prieten pe care nu îl mai văzusem de 2 ani şi mi-am făcut autoanaliza, descoperind că din motive supranaturale am numai prieteni >30 ani.
Am câştigat prima oară bani, din bursă. M-au furat totuşi, calculând-o la zi. Perioada vacanţei exclusă. Hoţie.
În ultimele luni am fost pesimistă fiindcă ţara a devenit un rahat cu moţ. Simt că mergem în mai rău orice aş face eu şi prima dată am luat în considerare ideea că voi pleca în locuri unde să fiu apreciată.
Am pierdut spiritul Crăciunului, dar mi-am dat seama cât îmi preţuiesc bunicii.
Ce vreau la anu'? Mai multă coerenţă în scris, să nu mă mai amăgesc, să nu mai fiu ciudată, să nu mă mai simt diferită oriunde aş merge, să nu mai suport oameni răi lângă mine doar fiindcă sunt singură, să am prieteni adevăraţi şi de aceeaşi valoare cu mine. Să nu mai fiu arogantă şi să nu mai fac pe victima. Şi să nu mai urăsc fără motiv.
2009? Un an ciudat, incalificabil. Succese în materii neimportante până la urmă. Relaţii umane tinzând spre 0. 2009=EU.

luni, 21 decembrie 2009

RT Baiului-Neamtului

Baiului si Neamtului pe timp de iarna ( 19-20 decembrie)

Plecam sambata dimineata (daca s-ar fi facut o poza cu fetele noastre,se putea pune in dictionar langa cuvantul dimineata) eu, Harciogu(negoiu79--Daniel) si Furnicaru (Lucian). Cu o zi inainte eram vreo 5 care urma sa facem traseul, dar asa e mereu, la gara vin cu 1-2 persoane mai putin. Si destinatia se schimbase vineri, trecand prin propuneri de Bucegi, Iezer, Ciucas. Cum nu mai fusesem in Baiului si vara aratau destul de blanzi vazuti din Sinaia mi-am zis: -Ah, tura de relaxare. Ce i-o fi venit si lui Harciog? -Imbatraneste... Trenul a fost perfect mutat la 5.30, e exact pus incat sa te calce pe nervi ca dai bani la taxi, sa injuri CFR-ul si orice iti mai trece prin cap. Deci la 5.30 am plecat din gara (fara intarziere, ceea ce a fost o minune dat fiind ce s-a intamplat saptamana trecuta cu trenurile anulate). La cam 7.30-7.45 eram in Azuga, in “tinutul inghetat”. Nu mai trecusem decat cu masina prin Azuga, eram curioasa cam cum arata. Si...am vazut fiindca de la gara am mers 30 minute pana la partia Sorica. Acolo a inceput sa fulguiasca usor, dar am zis ca va fi trecator. E, cele 2 ore cat am urcat partia aia care parea interminabila nu s-a oprit, dar cand am ajuns sus s-a desfacut cerul, s-a vazut superb in spate (Clabucetul Taurului).

Nu eram eu foarte sigura de geografia locului, fiindca baietii mi-au zis ca se poate cobori de pe Varful Neamtului inspre Susai si in capul meu Susaiul era la foarte mare distanta de Baiului. Cand am ajuns in susul partiei a iesit soarele orbitor si cand am ajuns la Popasul Schiorilor am crezut ca ne-a pus Dumnezeu mana in cap. Era cam ora 11 si eu deja acuzam dureri de spate. Baietii au aflat cu teroare ca eu car 1 litru de apa in spate, dar inca nu s-au apucat sa faca procedurile cunoscute de lumea muntomanilor numite urlatul si aruncatul a cel putin 500 g de apa. Asta urma a veni mai tarziu. Am baut rapid un ceai, Daniel facea 13-14 spunand ca nu mai facem nimic pe ziua aia daca nu ne miscam rapid, ne-am dat cu crema pe fata si pe buze, ne-am pus ochelarii de agatat si am purces pe Culmea Urechea. Daca ar fi fost sa ne luam dupa harta trebuia sa gasim marcaj peste tot. Ei bine, pana la sfarsitul turei nu am vazut niciun marcaj asa ca ne-am folosit nasurile de copoi si de furnicar ale unora pentru a dibui drumul. Harciog mai fusese pe aici cu vreo 2 ani in urma asa ca pana pe la jumatea drumului (de a doua zi) nu am avut mari dificultati.

Reluand, am continuat pe Culmea Urechea, pana pe Varful Urechea si Vf Cazacu. In spate eram acompaniati mereu de Bucegi pe care imi doream asa de tare sa ii vad weekendul ala. Se vedeau toate vaile, unele pline de zapada, altele mai golase, puteai face o radiografie pe viu si sa vezi care e starea lucrurilor. Am salutat releul si crucea, dar a trebuit sa le intoarcem spatele pentru a porni pe ce se numeste Culmea Petru-Orgojoaia (ciudat nume). La dreapta lasasem drumul ce ducea pe culmea principala a Baiului inspre Sinaia si ne indreptam -spre surprinderea mea- spre Muntii Neamtului. Am refacut geografia din clasa a 8-a (ca din pacate aia a fost baza, liceul a fost slabut la geografie) mental si mi-am reamintit cam ce stiam despre zona. Urma sa aflu foarte indeaproape cum arata zona in urmatoarele ore. Afara era un frig muscator, simteam ace de gheata pe fata, desi soarele era puternic si se reflecta in zapada. Cand ne mai opream sa ne aranjam una-alta (nu sa mancam, ca aveam interdictie pana la saua ce despartea Baiului de Neamtului) ne dadeam seama ce rau ne-am ars. Furnicaru arata ca scos de la etuva, dar a avut grija de mine tot drumul, cat Harciog se lupta cu “nametii” (de fapt in prima zi nu a fost prea mult de lupta, doar in unele portiuni mai intram pana dupa genunchi si inotam). Dupa o culme la un moment dat au aparut si doua caprioare. Eu as fi vrut sa le vad mai indeaproape, dar CINEVA a tipat la ele si au fugit; in Fagaras vazusem o capra neagra asa de aproape incat daca mai mergeam 3 metri puteam pune mana pe ea, de acolo ramasesem cu dorinta. Eu mergeam prost, tragea rucsacul al naibi de mult si imi statuse prost pe spate asa ca ma dureau rau doar anumite zone, cat timp cu celalalte as fi putut continua drumul J). Daca mai caram si cortul...aia eram. Pe stanga si pe dreapta mai apareau din cand in cand stane in departare fiindca zona e destul de plina vara de oi. Baiului fiind niste plaiuri de fapt, sunt niste munti perfecti pentru pasunat.

Pe la ora 5 deja acuzam dureri de spate si ajunsesem la intersectia dintre Muntii Baiului si Muntii Neamtului. Baietii ar mai fi putut continua cateva ore, dar deja nu mai puteam eu. Am decis ca intelept ar fi sa ne oprim la o stana (Culmea Prislop zice harta) pe care o zarisem si sa continuam a doua zi in forta inca de la 7 dimineata. Parea aproape, dar am mers cam 30-45 minute pana la ea, chiar urcand un pic asa ca durerile de spate s-au intensificat. Stana a fost primitoare, in timpul noptii ne-am sculat de cateva ori speriati ca a venit ursul fiindca se auzea un lemn de afara tot lovindu-se de ceva. In camera cea mai adapostita au fost -5 grade si noaptea a mai dat inca un strat de 10 cm de zapada. Superb. Ne-am trezit la 6, ne-am imbracat aproximativ, dardaind si scrasnind din dinti. Totusi dormisem cam 12 ore, fara sa punem trezirile in care suspectam animale fioroase pe langa stana. Deci trebuia sa fim proaspeti si zambitori ca niste zambilute...pe naiba.

Am pornit la drum cand inca nu se facuse lumina, dupa ce am alimentat puternic, mai ales eu, ca sa ajung la final. Vremea nu se arata foarte buna, desi la un moment dat aparuse chiar si soarele. In dreapta am vazut scurte momente Ciucasul si niste munti din Carpatii de curbura (nedefiniti). Inselator totusi fiindca in drumul pe culme (cred ca tot Orjogoaia se numea) s-a lasat ceata groasa din care nu am mai iesit decat pentru foarte scurte momente. Aici a intrat in functiune instinctul de Sherlock Holmes si ne-am croit drumul inspre Vf.Rusu, lasand in stanga un fel de piramida de munte numit Unghia Mare. Altimetrele nu ne mai ajutau fiindca se dadusera peste cap de la schimbarile dese de presiune si deci tot cu busola ne mai orientam din cand in cand. La un moment dat nu mai eram foarte increzatoare ca suntem pe drumul cel bun, dar am ascultat de “cei mai mari” fiindca de tras tot aveam sa tragem impreuna. Vremea nu se arata deloc buna nici in continuare si deja pe Vf Stevia am urcat nestiind ca el e, mai mult am banuit. Deviza era sa urcam cat mai mult, ca sa fim siguri ca suntem pe culmea principala si ca nu am coborit pe vreun picior inspre padure (asa cum facusem in Leaota) ; deviza ne-a folosit.

La un moment dat am coborat si de pe Vf.Stevia si in fata mai aveam doar Vf Neamtului si o sa destul de mare. Acolo a inceput un fel de furtuna de zapada, ne era greu sa inaintam din cauza vantului si cetii. Totusi am urcat si apoi am coborat rapid fara sa ne putem “savura” victoria. Intrebarea se punea daca sa continuam inspre Susai sau sa ne dam jos inspre Azuga ( la fel, mi se para o vesnicie pana acolo, desi pe harta pareau multe drumuri forestiere -lungi-ce ne puteau duce). Dilema a durat putin fiindca imediat s-a pus ceata, usurandu-ne decizia- era ca si cum trebuia sa alegem dintre a face bivuac in zapada sau a incerca sa mergem cat mai era lumina. Era deja cam ora 1 cand am coborat de pe Vf Neamtului si am luat-o pe un picior paralel cu cel ce ducea inspre Saua Paltinu. In dreapta se vazuse jos o stana, dar spre care nu am vrut sa facem traversarea fiindca ori trebuia sa trecem prin sa ori trebuia sa o luam prin padure. Nu prea grea decizie. Piciorul parea destul de lung si noi deja eram cam 100-200 m sub varful sau. Deasupra era destula zapada si -surpriza- cand am trecut s-au auzit bufnituri si s-au crapat niste placi de zapada. Nu mai vazusem placi de avalansa pana atunci si nu credeam sa vad in Muntii Neamtului, dar a fost destul de infricosator cand am vazut rupturile facute de doar cativa pasi ai nostri. Eu deja o luasem la fuga pe traseu de frica, pana am ajuns pe culme si am scapat de “amenintare”. Am continuat pe culme pana am ajuns la o stana. Deja se simtea ca ajunsesem mai jos, vantul nu mai musca asa tare. De la stana am cautat sa vedem drumul, l-am aproximat si am luat-o prin padure, pe unde se taiasera destul de multi copaci. Asa am vazut si primele marcaje- forestiere totusi- pe copaci si am luat-o la un moment dat pe un drum pe unde probabil se carau busteni fiindca era destul de abrupt. Apoi am ajuns la drumul de masina, mai sus de vila lui Ceausescu si harta arata ca va urma cea mai dureroasa parte din traseu: drumul de masina. Lung cam de 15 km, am avut bafta ca pe ultimii 5 km m-au luat (doar pe mine) niste tineri in masina lor (m-am inghesuit cum am putut) si m-au dus la gara in Azuga. Deja drumul ma epuizase. Lucian si Daniel nu dadeau semne de oboseala, dar mersul pe plat ma terminase mai rau decat orice portiune din traseu. Se daduse cu plugul pe drum ( in folosul cui? nici in Bucuresti nu era asa de bine deszapezit, iar in zona e o statie de pompare, vila lui Ceausescu si inca cateva vilute de bastani-de ce nu ma mir?). Baietii au venit dupa 1 ora in sala de asteptare de la gara, unde eu deja inghetasem de frig (fiindca nu s-a dat drumul la caldura, evident). Am mai stat inca 2 ore pe acolo deci 3 in total (4-7) fiindca trenul a avut si jumate de ora intarziere. Am ajuns cu bine acasa, total inghetata si inca si acum ma dor oasele. Baiului si Neamtului sunt niste munti frumosi, dar e mult de mers pana la ei. Sa speram ca ii voi vedea si vara, cu siguranta in conditii mai prielnice.

Dar...la naiba! A meritat!


Nota: Fara diacritice.