Am venit înapoi

Am avut o săptămână fulminantă prin Făgăraş şi chiar mă pot considera una din persoanele foarte fericite fiindcă am reuşit să fac creasta, m-am distrat, am mers muuuult de tot. Sunt aşa de încântată şi iar am sentimentul ăla de vacanţă continuă. Mi-am cam dat eu seama că trebuie, măcar până voi fi absolut obligată să mă angajez sau să fac ceva ce produce bani, să mă distrez al naibi de mult, să haiducesc fiindcă munţii chiar sunt ultimile locuri pe unde mai poţi da de viaţă adevărată, de oameni autentici, de distracţie ca la mama ei acasă. În momentul ăsta, întoarsă la Bucureşti, nu pot zice decât că îmi e dor de aerul perfect curat de la munte, de urcuşurile pe care nu le mai luam în seamă deja când îmi intram în ritm, de coborâşurile pe care în primele zile le aşteptam ca pe Crăciun, dar pe care în ultimile zile le uram deja fiindcă îmi aduceau durere de genunchi. Au fost momente când "suferinţa" de a urca era preferabilă "suferinţei" de a coborî, poate şi din simplul motiv că un pas în plus de coborâre însemna îndepărtarea de munte şi de perfecta armonie cu natura. Să vezi Bâlea de la Lacul Capra, maşinile pe Transfăgărăşan, să ai civilizaţia la o aruncătură de băţ şi să preferi să stai pe munte, cu apa la distanţă de un deal, cu mâncat la 5 grade celsius, cu nopţi în care cortul îti poate pica în cap de la vânt, asta înseamnă viaţă. Şi la sfârşitul unei zile extenuante să exclami în sac: "asta e viaţa adevărată" fiindcă te bucuri şi dacă prinzi un comentator bulgar de meciuri pe miniradioul pe care îl ai. Şi ştii că el e "acolo", locul de care te mai despart câteva zile de bucurii intense.
Şi promit că termin şi prima mea recenzie online, dar am trecut şi prin o şcoala de vară destul de obositoare, în care timpul mi-a fost drămuit.