luni, 9 mai 2011

RT Grohotis-Neamtului

Edit: se pare ca ultimul RT postat a fost tot de prin zona:))

RT
Statusem toata saptamana sa hotarasc cu Lucian unde mergem in weekend. Lipsa masinii a redus considerabil variantele, eu eram pregatita sa imi iau maxim 1 zi libera de la facultate pentru o tura, mai ales ca ziua de 1 mai trebuia onorata…dar nu a mai fost sa fie, am plecat doar la doua zile, dupa ce seara Furnicar m-a anuntat triumfator ca a gasit “an offer I can’t refuse”. Urma sa mergem cu proaspat casatoritii Ancuta si Vladimir, Vladimir care tocmai se intorsese dintr-o tura distrugatoare cu Vladut in Apuseni si era pregatit pentru inca una cu noi, mai aproape de casa totusi.Deci… m-am pregatit pentru tura undeva seara, Furnicar m-a acuzat ca a facut mari eforturi sa cumpere mancarea din supermarket la orele la care am iesit eu de la facultate. Avusesem o zi plina si nu stiam ce ma va astepta in weekend.
Deci: dimineata la ora 6 ne intalnim la Autogara Basarab, scap neobisnuit de intreaga de cele aproximativ 200 haite de caini din zona si ajung in ultimele 10 minute in fata unui microbus ticsit cu oameni care voiau sa ajunga acasa de 1 mai, cu papornitele pline etc. Am vazut la masina ca gasca era mai mare decat credeam, incluzand: Io, Furnicar, Ancuta, Vladimir, Elias, Ada (sora Ancutei). Am crezut ca voi sta pe jos in spatele microbuzului, insa Ancuta si Vladimir m-au primit langa ei, pe bancheta, iar Furnicar a preferat sa socializeze cu o babuta pe aceeasi bancheta…Ptiu!
Drumul a fost ok, cam cu vreo ora inainte de Cheia s-a mai dus din lumea din autocar si am reusit sa trag si un pui de somn, ca in noaptea care trecuse nu dormisem decat vreo 5 ore…cu mult sub norma permisa. Ajungem in Cheia si noi si inca vreo 10 temerari(care umplusera spatele autocarului; mergeau la Muntele Rosu, grea treaba!) ne dam jos. Faimosii caini din Cheia ne intampina, erau ca adunati de pe garla, unul si unul, incercand sa ne convinga ca le e foame. Nu picam in plasa, ne luam micul-dejun pe tapsan, iar eu il sun pe prietenul meu Nils din Brasov sa il intreb cand ajunge. Tough luck, se pare ca mai are cam juma de ora. Mai stam prin zona si decidem sa ne miscam inspre intrarea pe traseu, unde incepem pe la ora 10, dupa ce l-am pescuit si pe Nils.
Incepem traseul in forta, pe o presupusa banda galbena, care nu a aparut dupa calculele mele…well niciodata. Traseul incepe din curtea Hotelului Zaganu si se paraseste traseul marcat Triunghi Albastru, luandu-se pieptis pe nemarcat in sus, prin padure. E o panta a prostului care dureaza cam 1 ora de urcus sustinut. Vremea era inchisa, mai dadea cu cativa picuri, dar ce e bine e ca nu a plouat ca lumea, nu era umezeala si pivelistea era super-faina. Soarele pandea din nori, motiv pentru care la momentul la care scriu am arsuri de soare pe buze, ceea ce ma face sa par injectata cu botox…no worry man, imi mai trebuie un Pepe si voi revolutiona lumea muntelui.
Incepem sa urcam prin niste jnepeni foarte amuzanti, care au tinut cam inca 1 ora de pe creasta. In principiu ne-am orientat singuri pe directia crestei, iar GPS-ul lui Vladimir ne-a fost de mare ajutor. Jnepenii erau cum ziceam idioti, ne intrau in picioare in fund, in orice. Am inceput sa tinem directia crestei, lasand in spate Muntele Ciucas si Bratocea in toata splendoarea. Acum a urmat o mica portiune de creasta unde am mers foarte lin si la un moment dat Vladimir si Lucian au disparut…ii caut eu disperata prin jur si la un moment dat ii vad undeva foarte jos. Zic wtf, ce cauta acolo, nu mai urcam or sth? Se pare ca nu, fiindca a urmat o coborare de cam 200-300 m “adancime”, care a reglat conturile cu genunchii. Am coborat pe un fel de valcel noroios, varianta fiind iarba umeda. Super!
Jos ne mai luam putin masa, era cam ora 1-2. Ochelarii mei erau super-heliomati, motiv pentru care aveam constanta parere ca e noapte si ca o s-o patim, dar cand ii dadeam jos totul redevenea normal. De departe am vazut venind niste oameni, eu eram wtf, mai traieste ceva in zona asta fiindca in stanga se lasa Valea Doftanei si parea ca nimic nu poate strabate padurile nesfarsite de acolo. Urcasera pe Valea Neagra, dinspre Doftana si urma sa coboare in Cheia, erau imbracati usurel, vreo 3 tipi. Fain! Au fost singurii oameni cu care ne-am intalnit pana in Pasul Predelus.
Continuam, incepem sa urcam, Ada déjà acuza niste dureri de picioare. No worries. Nu gasisem deloc apa pana la momentul asta, dar dupa inca vreo ora de urcus lin vedem ce se profila ca niste zapada care se topea. Bagam apa si continuam. Nils se pierde pe undeva pe sus, noi eram mai jos. Ancuta incearca sa isi aduca aminte cum e imbracat, ca sa il recunoastem si se fac cateva glume pe seama faptului ca HABAR NU AVEAM in ce e imbracat nimeni din grup, asa ca daca ne pierdeam ne lua naiba. Revenind, continuam urcusul si ne gandim cand sa punem capat zilei, fiindca eram destul de obositi de drumul lungut. Vladimir spune ca am fi in grafic daca am merge pana la o poiana pe care ne-o indica peste ce pareau a fi 7 munti si 7 vai. Totusi, coboram accentuat, mai urcam putin si intram intr-o padure. Cuvantul de ordine a fost rahati de urs la greu, urme de urs foarte proaspete, motiv pentru care stateam unii in altii ca niste foci speriate. Glumesc, nu era chiar asa… Eu vorbeam incontinuu, explicandu-le celor interesati cum e cu legislatia muncii; na, poate prind si eu ceva clienti pentru viitorul cabinet. Se pare ca mi-am consumat si ultimele rezerve de energie, fiindca cand ajungem in poiana mult-visata in care urma sa ne punem cortul, am dat rateuri si am ametit, imi venea sa dau la ratze. In sfarsit, se anunta: hai sa mai urcam si dealul ala din fata, ca e prea multa padure in jur si ne mananca ursii. The fuck…
Ma rog, urcam dealul, care era acoperit cu un fel de musuroaie facute din pamant si acoperite de iarba. Ne dam cu parerea asupra provenientei lor, dar nu exista niciun raspuns multumitor. Eu inca ameteam pe acolo, iar Furnicar s-a vazut obligat- fereasca Dumnezeu!- sa ma ajute cu rucsacul pe deal. Amuzamentul meu cu el a continuat cand si-a scos cortul si a descoperit ca nu are toate betele. A inceput sa urle la mine si sa imi reproseze ca nu l-am lasat sa isi verifice echipamentul in prealabil si ca cine mai merge la munte cu mine. Ma rog, a urlat asa 15 minute dupa care a descoperit ca avea betele de fapt la el. WHAT A DICK! M-am suparat pe el, am vrut sa ne luam la bataie, dar la sfarsitul zilei am ajuns sa mancam tot din aceeasi oala de mancare…nu iubim muntele? Deci prima zi s-a incheiat apoteotic cu mancare pe cinste, am mancat si ceapa si usturoi ca sa i-o platesc lui Lucian. Fu faina prima zi…pentru unii)
A doua zi- 1 mai fara mici si bere
Ne continuam drumul inspre Muntii Neamtului. Pornim de la ora 9 dimineata. Decizia de a o lua inspre Valea Doftanei pare a nu mai fi aplicabila. Era sa pierdem drumul inca din primele 5 minute ale traseului, motiv pentru care coboram super-abrupt prin padure spre un drum care se contura destul de ok. Incepem sa mergem pe niste delusoare destul de line, cu primul popas al zilei urmand a fi Pasul Predelus. In stanga arata superb Valea Doftanei, soarele intra si iese din nori incontinuu. Dealurile imi aduc aminte de Muntii Godeanu, insa sunt mai micute si mai impadurite de mai sus. Mergem-mergem-mergem, Ada deja da semne de oboseala; e ceva daca ajungem in Pasul Predelus pana in ora 1. Pana aici am facut 25 km din Cheia. Pe la ora 11 gasim o zona in care se intra in Padure, in zare se vad o gramada de munti: Muntii Neamtului, muntii Baiului, Piatra Mare, Ciucas in spate si, bineinteles, locul de unde venim, Grohotis. Petece de zapada inca mai gasesti in Grohotis, de unde Elias toarna niste zapada, ca sa o topeasca.Totusi, dupa ce vedem in fata pe unde trebuie sa o luam spre Pasul Predelus, dupa ce trecem de o stana, ni se cam ia de amuzament, fiindca ceea ce vad eu sunt paduri...multe paduri si o distanta apreciabila pana la urmatorul picior care va urca pana pe Varful Paltinu’...nasoool.
Totusi, gasim un loc unde nu eram siguri ca e un izvor, se duce Lucian in recunoastere, Nils isi ia si el sticla...si...minune, gasim apa...alimentam si bagam ultima portiune, mai urcam putin si apoi incepem un coboras pe un drum semi-forestier. Aici dam iarasi de forme de viata...motorizate chiar, dupa o pustiiciune cum n-am mai vazut de mult. Un 4X4 urca pana pe deal, dar nu a oprit sa ne salute. Suntem aproape de drumul prin pasul Predelus. Ajungem in sfarsit dupa ceva noroaie si in pas, unde ne oprim cam la ora 2 pentru un binemeritat pranz, sub niste stalpi de inalta tensiune care bazaiau. Eu basculez multa mancare, stiind ca ce urmeaza nu va fi usor. Aveam tehnicii in picioare si stiam ca se va merge si pe drum la sfarsit. Ultimul ragaz deci. Ancuta, Ada si Nils decid sa o ia pe drum inspre Sacele, pe care urma sa faca 2 ore pana in Sacele. Au avut noroc si la 4 si jumatate déjà luau trenul spre Bucuresti. Noi la ora aia o labaream in coborare de pe Varful Paltinu.
Deci noi am continuat pe cel mai al naibii de lung picior, cum parea de jos, care urca inspre Varful Paltinu. Furnicar mi-a promis ca imi ia ce vreau de jos daca ajungem la 3 jumate pe varf, am executat, insa nu mi-a dat nimic. Asshole… Erau multe urme de mistreti in jur, vantul déjà era mai taios, vremea era buna, dar vantul batea destul de tare. Am urcam cam 1 ora si jumatate pe picior, destul de continuu, nu foarte abrupt. A fost o priveliste superba pe tot parcursul drumului. Nu am luat-o pe drumul abrupt spre varf, ci am preferat sa o luam prin Saua Paltinu. De aici Vladimir mai fusese intr-o traversare Baiului-Neamtului asa ca stia zona. Cum a observat si Elias, muntele parea un Dalmatian, cu pete de zapada. Am gasit o zona unde curgea apa din zapada, am realimentat, fiindca Vladimir gasise in apa de la penultimul izvor o creatura mica crustacee, care nu indemna la baut. Am continuat drumul spre sa, am ajuns pe la ora 3.10. De aici am luat-o inspre Vf Turcu, eu eram déjà enervata ca mai trebuie sa urc. Ne faceam planuri sa mai prindem totusi un tren pe ziua aia. Uatever. Urcam, trecem si prin niste zone putin mai inghetate, bocancii mei se simt in sfarsit folositi la ceva. Apoi incepem coborasul prin niste jnepeni, care erau plini de zapada. Muntii Neamtului erau impresionanti, iar in fata se profileaza Valea Azugii si Clabucetele. Vladimir ne arata unde trebuie sa ajungem…prefer sa nu ma gandesc la asta. Coboram, oprim pentru niste mancare iar...si ne mai ramane mie si lui Lucian drept ultima mancare doar o nuga...nasol, trebuie sa bagam tata pana acasa. Incepem sa coboram accentuat de pe picior si ajungem intr-o poienita unde se replantasera niste puieti de brazi. Cul. Furnicar se pare ca pe aici si-a pierdut windstopperul, pe care il agatase la rucsac. Bineinteles au urmat urlete la mine, fiindca EU eram de vina fiindca vorbisem incontinuu. Uatever. Intram in padure, unde dam de primul semn al zilei, adica un indicator care ne arata ca acolo e Lacul Gavanu, de fapt o balta putin mai mare cu niste pet-uri in ea. Cad in admiratie. Furnicar se intoarce sa isi caute windstopperul, dar ii e prea lene sa urce dealul. Continuam prin padure, pe triunghi rosu. Mergem destul de mult, se vad si urme de urs. Padurea e super-frumoasa, dar din loc in loc mai sunt locuri despadurite. Vladimir presupune ca pentru o partie Continuam, mai urcam, mai coboram, pana ne dam jos in drumul de pe Valea Azugii. Mai fusesem pe el, cand coborasem din Mtii Neamtului, dar pe alta parte. Misto. Mergem putin pe el, ajungem la un pod de beton, unde un drum porneste inspre Predeal. Ne oprisem acolo unde incepea traseul spre Susai si am crezut ca o vom lua pe dealul abrupt din fata, dar din fericire nu a fost cazul. Totusi, am mers pe drumul ala caaam…1 ora si jumatate, astfel incat déjà imi intrasera picioarele in fund. La un moment dat am intrat pe drumul care coboara din piatra mare, pe care mai fusesem de destule ori. Aici déjà ma dureau picioarele nasol, insa nu era timp de gandit, ci trebuia sa mergem rapid. Era déjà ora 7 seara, se intuneca si un tren era la 7 si jumatate. Nu l-am prins, bineinteles, dar Elias stia ca mai exista un ultim tren de 8 si jumatate. Pe la ora 7 si jumatate eram cam in zona Susai, iar pe la 8 coboram de pe cioplea. Aici a fost alergatura naibi prin oras, fiindca eu si Lucian ne-am pierdut de Elias si Vladimir si nu am stiut pe unde se scurteaza spre gara peste linii, insa am reusit in sfarsit pe la un 8 jumate sa intram in gara, dupa ce am alergat ca disperatii. CFR-ul ne-a salvat din nou, fiindca trenul avea intarziere de 20 de minute, astfel incat a venit doar pe la 9 fara un sfert. Am apucat chiar sa ne cumparam bilet si sa mancam. Fain! Vladimir se uita pe GPS…facusem 46 km in 2 zile. A fost o tura al naibi de faina, vreau sa o repet candva, niste locuri superbe si niste oameni pe masura. Cheers, guys!

Un comentariu:

  1. Am visat de cand ma stiu muntele. Poate pentru ca m-am nascut la poala unuia: Tiblesul..!
    Azi, la 47 de ani remarc cu regret ca am ramas cu visul.

    P.S. Am descoperit intamplator blogul tau. Tot cautand ceva legat de munte! Mi-am permis sa dau o raita.Felicitari! Sa nu renunti niciodata ! Pacat ca nu am putut vedea si pozele.

    RăspundețiȘtergere