De puta madre

Me siento de puta madre, cum ar spune căpşunarii. Dar invers. Adică la sfârşit de an m-a cam lovit că a fost un an trist într-un fel, fiindcă evoluez greu şi am multe idei preconcepute. Căutand prin marele internet(Raluca sau Maria), de care m-am mai apropiat acum având un laptop dat în folosinţă de fratimiu pe perioadele când nu i se strică calculatorul, văd că lumea ori e fericită, ori minte bine. Ceea ce e bine în ambele cazuri, fiindcă mie îmi e greu până şi să mă mint. Radiografiind cu sinceritate ce am făcut anul asta, nu ştiu ce realizări aş putea înşirui. Sunt o persoană care să zic rămâne destul de necunoscută altora şi nu ştiu din ce cauză, am multe ciudăţenii cred?! Alternez între exuberanţă şi momente în care nu îmi vine să ies pe stradă decât până la bunici şi să duc o viaţă patriarhală pe care să fiu a naibii dacă nu o merit.
Anul ăsta am aflat despre mine că îmi vine să îi urăsc pe cei fericiţi când mie îmi e rău, că mă impresionează cerşetorii de pe stradă(bătrânii), câinii vagabonzi şi că urăsc când cineva care îmi place pleacă chiar şi pentru 2 zile( să nu mai vorbim de cele 3 săptămâni cât a stat Lucian în Kazahstan).
Fiindcă nu am coerenţă, dar vreau radiografie, o să zic şi ce am realizat şi tot ce îmi trece prin cap acum la un loc, urmând ca posteritatea să înţeleaga ce vrea.
Anul ăsta am fost din martie până acum cu Lucian şi a fost persoana cu care cred că am petrecut cel mai mult timp. Nu ştiu ce simt pentru el, dar ştiu că e o persoană care mă înţelege, mă acceptă şi încearcă să mă ajute adică e un ajutor de nepreţuit pentru momentele în care mă simt ca un căcat. Dese de altfel. El trece peste momentele în care mă cred superioară fiindcă nu crede în oameni superiori. Duce o viaţă obişnuită, dar nu e străin spaţiilor superioare adică măcar le intuieşte şi le respectă.
Alternez -şi iar o spun- între a mă crede regina universului şi ultimul vierme. Poate e şi situaţia din familie de vină, fiindcă an mai de rahat şi cu mai multe certuri decât ăsta nu am avut. Faptul că am urcat pe munte mult a fost 70% fiindcă am vrut să plec de acasă chiar şi pentru 2 zile pe săptămână şi să nu mai am oameni proşti în jur (discutabil dacă am reuşit). La şcoală anul ăsta am fost foarte bună, mai bună decât oricând în viaţă. Mi-a adus satisfacţii, dar prea puţini prieteni. Am aflat cum e să înveţi de dimineaţă până noaptea la un singur lucru, cum e să visezi acel lucru în timpul nopţii, cum e să faci glume cu dreptul roman şi să poţi în orice moment să povesteşti ore despre subiecte care plictisesc evident 99% din audienţă.
Anul ăsta mi-am îndepărtat vechii prieteni. Nu ştiu dacă a fost o îndepărtare sau o curăţenie necesară. A fost de la sine. Mă săturasem să trag de oameni să iasă cu mine când voiam să vorbesc cu cineva. M-am retras şi am ieşit cu cei care îmi propuneau ei să ies, nu cu cei care ieşeau cu mine doar ca să îmi povestească viaţa lor perfectă. Simt că am urât mai mult decât în alţi ani sau doar mi s-a părut că oamenii mint foarte des cu privire la vieţile lor. E ori o neputinţă de-a mea de a fi ca ei, ori oamenii fac asta de mii de ani, urmând ca regretele să vină de-abia la bătrâneţe. Regret că nu pot pierde nopţi, regret că îmi fac prieteni greu, prost şi că nu mă leg de ei cu adevărat. Nu ştiu ce vreau niciodată decât când vine vorba de competiţie. Dacă nu ar exista competiţia pentru orice viaţa mea ar fi goală. Şi e al dracu' de trist.
Am încercat să acopăr necesitatea de a avea oameni lângă mine prin ieşit în oraş, dar golurile nu s-au umplut. M-am certat cu unele persoane care mergeau la munte doar în scopuri comerciale să le spun, am dat peste nas multor nesimţiţi şi am rămas poate doar cu 2-3 prieteni noi. Prieteni? Amuzant, timpul va arăta probabil că nu sunt.
Părţi bune? Am fost prima dată la operetă în ianuarie. Nu am mai fost de atunci, dar a fost frumos. Am ieşit în diverse locuri cu cei cu care voiam să urc pe munte. Bine, rău? Am crezut că asta e soluţia ca să fiu în rândul lumii. M-am văzut rar cu mulţi prieteni şi cu alţii am încetat să mă văd. Am fost la paintball prima oara: de căcat. Am fost la cămin prima oară, la un coleg moldovean şi mi-am dat seama că moldovenii sunt speciali. Am dormit prima oară la cort iarna. Frig. Am ieşit prima oară la alergat în parc, pentru cam 2-3 luni, ca antrenament pentru Hârciogu şi Lucian. Nu foarte interesant, sug la viteză şi rezistenţă. Adică la cam tot.
Am făcut practică la cabinetul de avocatură. Asta a fost cât de cât mai interesant, am văzut cum e pe piaţa muncii. Şi totuşi am fost inutilă. Prima şi singura petrecere cu colegii de grupă. Amuzant, dar partea mea de fată cuminte a reieşit la iveală, plecând la 10 seara de acolo. De atunci au făcut între ei petreceri. Sunt de treaba oricum, dar cred că în locul lor şi pe mine m-ar plictisi un tânăr bătrân.
Am abuzat anul ăsta de cantine, locul pe unde mi-am petrecut mult timp. A şi la bibliotecă unde am avut întâlniri de gradul 0 cu un coleg :)) Platonice ca tot ce fac eu, dar interesante oricum le-aş lua. Nu am vorbit niciodată cu el, trebuie să precizez. Primele vizite la Curtea de Apel, Tribunal şi Judecătorii. Mi-a plăcut la secţia de penal fiindcă mereu găseşti ceva ce ai văzut doar în filme, dar care chiar se întâmplă. Am făcut multe alergii la ceva necunoscut anul ăsta şi am văzut pe faţa unui prof chinul de a nu întreba ce mi s-a întâmplat când am venit arsă de soare şi cu buzele pline de arsuri solare la seminar. Să nu uit că aveam şi urmă de la căciulă pe jumate de frunte şi urmele ochelarilor. Mai lipsea să îmi curgă mucii şi era totul bine.
Am plecat prima oară de la un examen prima fiind îmbrăcată în bocancii în mai. Profa m-a întrebat dacă nu am o poşetă în care să pun celelalte foi şi eu i-am zis că nu folosesc poşete. A fost şocată. Am luat 10 şi a fost al dracu' de amuzant.
A fost mirobolant când am învăţat la matematică şi Drept roman în paralel. Se legau atât de tare...
Marcantă a fost şcoala de vară, care a ieşit şi prost şi bine în acelaşi timp. Mi-am dat seama că nu vreau niciodată să muncesc încât să îmi fie rău, am băut prima oară cafea ca să mă pot concentra şi a fost prima dată când dacă ajungeam la un pat chiar şi 15 minute, chiar dormeam 15 minute şi apoi din simţul datoriei mă trezeam şi urmau alte...să zicem 6 ore de cursuri. Experienţă pe care o voi repeta, dar în condiţii mai puţin stresante. Mi-a arătat ce vor alţi studenţi de top şi că foarte mulţi de-o seamă cu mine nu-s atât de deştepţi pe cât se cred şi ca toţi caută sex. Aproape toţi. Dar i-am dat naibi pe ăştia, am rămas cu ce a fost mai bun.
Am reuşit să îmi înving resentimentele şi m-am întâlnit cu colegii de liceu. A fost okay, dar ceva nu va fi niciodată cum trebuie. Poate eu sunt de vină.
Am purtat prima oară un şal de pene şi am arătat extravagant. Cred că o să mai port,mai ales dacă voi deveni o babă bătrână şi cicălitoare. Semne sunt că e posibil.
Relaţiile cu familia s-au degradat. Tehnologia a intrat în casa mea şi tata a început să stea mult la TV. Fratimiu a continuat cu prostiile lui şi am avut scandal să zicem din 365 zile ale anului cam 300 minim. Am vrut să mă mut, dar nu am avut unde. Am fost frustrată,mi-am căutat apartament, am vrut să îi ameninţ pe ai mei mutându-mă la cineva la întâmplare. Fail.
Am fost la trei concerte pe gratis la Festivalul G.Enescu şi mi-a plăcut. Prima oară la cinematecă. Prima oară când am întâlnit o persoană ca mine, dar care tocmai fiindcă e ca mine nu poate să stea lângă mine. Prima oară la "Carul cu bere". Prima reuniune adevărată de generală, marcată totuşi de moartea lui Florin şi a Elei. Septembrie va fi mereu o lună nefastă. Prima oară în Dragonul Roşu. Chinezărie=ţigănie.
Am făcut blatul pe tren de atâtea ori câte nu credeam că va fi posibil. Am vizitat multe gări şi mi-am dat seama că România adevărată e ascunsă de cea pe care cred politicienii că o conduc. Vieţi paralele. Bucureştenii sunt artificiali. Am fost înscrisă cu Ana la un concurs online, care mi-a dat iluzia deschiderii faţă de lume.
N-am mai jucat tenis de un an. Totuşi, am continuat să împrumut cărţi de la British Council. M-am întâlnit cu un prieten pe care nu îl mai văzusem de 2 ani şi mi-am făcut autoanaliza, descoperind că din motive supranaturale am numai prieteni >30 ani.
Am câştigat prima oară bani, din bursă. M-au furat totuşi, calculând-o la zi. Perioada vacanţei exclusă. Hoţie.
În ultimele luni am fost pesimistă fiindcă ţara a devenit un rahat cu moţ. Simt că mergem în mai rău orice aş face eu şi prima dată am luat în considerare ideea că voi pleca în locuri unde să fiu apreciată.
Am pierdut spiritul Crăciunului, dar mi-am dat seama cât îmi preţuiesc bunicii.
Ce vreau la anu'? Mai multă coerenţă în scris, să nu mă mai amăgesc, să nu mai fiu ciudată, să nu mă mai simt diferită oriunde aş merge, să nu mai suport oameni răi lângă mine doar fiindcă sunt singură, să am prieteni adevăraţi şi de aceeaşi valoare cu mine. Să nu mai fiu arogantă şi să nu mai fac pe victima. Şi să nu mai urăsc fără motiv.
2009? Un an ciudat, incalificabil. Succese în materii neimportante până la urmă. Relaţii umane tinzând spre 0. 2009=EU.

RT Baiului-Neamtului

Baiului si Neamtului pe timp de iarna ( 19-20 decembrie)

Plecam sambata dimineata (daca s-ar fi facut o poza cu fetele noastre,se putea pune in dictionar langa cuvantul dimineata) eu, Harciogu(negoiu79--Daniel) si Furnicaru (Lucian). Cu o zi inainte eram vreo 5 care urma sa facem traseul, dar asa e mereu, la gara vin cu 1-2 persoane mai putin. Si destinatia se schimbase vineri, trecand prin propuneri de Bucegi, Iezer, Ciucas. Cum nu mai fusesem in Baiului si vara aratau destul de blanzi vazuti din Sinaia mi-am zis: -Ah, tura de relaxare. Ce i-o fi venit si lui Harciog? -Imbatraneste... Trenul a fost perfect mutat la 5.30, e exact pus incat sa te calce pe nervi ca dai bani la taxi, sa injuri CFR-ul si orice iti mai trece prin cap. Deci la 5.30 am plecat din gara (fara intarziere, ceea ce a fost o minune dat fiind ce s-a intamplat saptamana trecuta cu trenurile anulate). La cam 7.30-7.45 eram in Azuga, in “tinutul inghetat”. Nu mai trecusem decat cu masina prin Azuga, eram curioasa cam cum arata. Si...am vazut fiindca de la gara am mers 30 minute pana la partia Sorica. Acolo a inceput sa fulguiasca usor, dar am zis ca va fi trecator. E, cele 2 ore cat am urcat partia aia care parea interminabila nu s-a oprit, dar cand am ajuns sus s-a desfacut cerul, s-a vazut superb in spate (Clabucetul Taurului).

Nu eram eu foarte sigura de geografia locului, fiindca baietii mi-au zis ca se poate cobori de pe Varful Neamtului inspre Susai si in capul meu Susaiul era la foarte mare distanta de Baiului. Cand am ajuns in susul partiei a iesit soarele orbitor si cand am ajuns la Popasul Schiorilor am crezut ca ne-a pus Dumnezeu mana in cap. Era cam ora 11 si eu deja acuzam dureri de spate. Baietii au aflat cu teroare ca eu car 1 litru de apa in spate, dar inca nu s-au apucat sa faca procedurile cunoscute de lumea muntomanilor numite urlatul si aruncatul a cel putin 500 g de apa. Asta urma a veni mai tarziu. Am baut rapid un ceai, Daniel facea 13-14 spunand ca nu mai facem nimic pe ziua aia daca nu ne miscam rapid, ne-am dat cu crema pe fata si pe buze, ne-am pus ochelarii de agatat si am purces pe Culmea Urechea. Daca ar fi fost sa ne luam dupa harta trebuia sa gasim marcaj peste tot. Ei bine, pana la sfarsitul turei nu am vazut niciun marcaj asa ca ne-am folosit nasurile de copoi si de furnicar ale unora pentru a dibui drumul. Harciog mai fusese pe aici cu vreo 2 ani in urma asa ca pana pe la jumatea drumului (de a doua zi) nu am avut mari dificultati.

Reluand, am continuat pe Culmea Urechea, pana pe Varful Urechea si Vf Cazacu. In spate eram acompaniati mereu de Bucegi pe care imi doream asa de tare sa ii vad weekendul ala. Se vedeau toate vaile, unele pline de zapada, altele mai golase, puteai face o radiografie pe viu si sa vezi care e starea lucrurilor. Am salutat releul si crucea, dar a trebuit sa le intoarcem spatele pentru a porni pe ce se numeste Culmea Petru-Orgojoaia (ciudat nume). La dreapta lasasem drumul ce ducea pe culmea principala a Baiului inspre Sinaia si ne indreptam -spre surprinderea mea- spre Muntii Neamtului. Am refacut geografia din clasa a 8-a (ca din pacate aia a fost baza, liceul a fost slabut la geografie) mental si mi-am reamintit cam ce stiam despre zona. Urma sa aflu foarte indeaproape cum arata zona in urmatoarele ore. Afara era un frig muscator, simteam ace de gheata pe fata, desi soarele era puternic si se reflecta in zapada. Cand ne mai opream sa ne aranjam una-alta (nu sa mancam, ca aveam interdictie pana la saua ce despartea Baiului de Neamtului) ne dadeam seama ce rau ne-am ars. Furnicaru arata ca scos de la etuva, dar a avut grija de mine tot drumul, cat Harciog se lupta cu “nametii” (de fapt in prima zi nu a fost prea mult de lupta, doar in unele portiuni mai intram pana dupa genunchi si inotam). Dupa o culme la un moment dat au aparut si doua caprioare. Eu as fi vrut sa le vad mai indeaproape, dar CINEVA a tipat la ele si au fugit; in Fagaras vazusem o capra neagra asa de aproape incat daca mai mergeam 3 metri puteam pune mana pe ea, de acolo ramasesem cu dorinta. Eu mergeam prost, tragea rucsacul al naibi de mult si imi statuse prost pe spate asa ca ma dureau rau doar anumite zone, cat timp cu celalalte as fi putut continua drumul J). Daca mai caram si cortul...aia eram. Pe stanga si pe dreapta mai apareau din cand in cand stane in departare fiindca zona e destul de plina vara de oi. Baiului fiind niste plaiuri de fapt, sunt niste munti perfecti pentru pasunat.

Pe la ora 5 deja acuzam dureri de spate si ajunsesem la intersectia dintre Muntii Baiului si Muntii Neamtului. Baietii ar mai fi putut continua cateva ore, dar deja nu mai puteam eu. Am decis ca intelept ar fi sa ne oprim la o stana (Culmea Prislop zice harta) pe care o zarisem si sa continuam a doua zi in forta inca de la 7 dimineata. Parea aproape, dar am mers cam 30-45 minute pana la ea, chiar urcand un pic asa ca durerile de spate s-au intensificat. Stana a fost primitoare, in timpul noptii ne-am sculat de cateva ori speriati ca a venit ursul fiindca se auzea un lemn de afara tot lovindu-se de ceva. In camera cea mai adapostita au fost -5 grade si noaptea a mai dat inca un strat de 10 cm de zapada. Superb. Ne-am trezit la 6, ne-am imbracat aproximativ, dardaind si scrasnind din dinti. Totusi dormisem cam 12 ore, fara sa punem trezirile in care suspectam animale fioroase pe langa stana. Deci trebuia sa fim proaspeti si zambitori ca niste zambilute...pe naiba.

Am pornit la drum cand inca nu se facuse lumina, dupa ce am alimentat puternic, mai ales eu, ca sa ajung la final. Vremea nu se arata foarte buna, desi la un moment dat aparuse chiar si soarele. In dreapta am vazut scurte momente Ciucasul si niste munti din Carpatii de curbura (nedefiniti). Inselator totusi fiindca in drumul pe culme (cred ca tot Orjogoaia se numea) s-a lasat ceata groasa din care nu am mai iesit decat pentru foarte scurte momente. Aici a intrat in functiune instinctul de Sherlock Holmes si ne-am croit drumul inspre Vf.Rusu, lasand in stanga un fel de piramida de munte numit Unghia Mare. Altimetrele nu ne mai ajutau fiindca se dadusera peste cap de la schimbarile dese de presiune si deci tot cu busola ne mai orientam din cand in cand. La un moment dat nu mai eram foarte increzatoare ca suntem pe drumul cel bun, dar am ascultat de “cei mai mari” fiindca de tras tot aveam sa tragem impreuna. Vremea nu se arata deloc buna nici in continuare si deja pe Vf Stevia am urcat nestiind ca el e, mai mult am banuit. Deviza era sa urcam cat mai mult, ca sa fim siguri ca suntem pe culmea principala si ca nu am coborit pe vreun picior inspre padure (asa cum facusem in Leaota) ; deviza ne-a folosit.

La un moment dat am coborat si de pe Vf.Stevia si in fata mai aveam doar Vf Neamtului si o sa destul de mare. Acolo a inceput un fel de furtuna de zapada, ne era greu sa inaintam din cauza vantului si cetii. Totusi am urcat si apoi am coborat rapid fara sa ne putem “savura” victoria. Intrebarea se punea daca sa continuam inspre Susai sau sa ne dam jos inspre Azuga ( la fel, mi se para o vesnicie pana acolo, desi pe harta pareau multe drumuri forestiere -lungi-ce ne puteau duce). Dilema a durat putin fiindca imediat s-a pus ceata, usurandu-ne decizia- era ca si cum trebuia sa alegem dintre a face bivuac in zapada sau a incerca sa mergem cat mai era lumina. Era deja cam ora 1 cand am coborat de pe Vf Neamtului si am luat-o pe un picior paralel cu cel ce ducea inspre Saua Paltinu. In dreapta se vazuse jos o stana, dar spre care nu am vrut sa facem traversarea fiindca ori trebuia sa trecem prin sa ori trebuia sa o luam prin padure. Nu prea grea decizie. Piciorul parea destul de lung si noi deja eram cam 100-200 m sub varful sau. Deasupra era destula zapada si -surpriza- cand am trecut s-au auzit bufnituri si s-au crapat niste placi de zapada. Nu mai vazusem placi de avalansa pana atunci si nu credeam sa vad in Muntii Neamtului, dar a fost destul de infricosator cand am vazut rupturile facute de doar cativa pasi ai nostri. Eu deja o luasem la fuga pe traseu de frica, pana am ajuns pe culme si am scapat de “amenintare”. Am continuat pe culme pana am ajuns la o stana. Deja se simtea ca ajunsesem mai jos, vantul nu mai musca asa tare. De la stana am cautat sa vedem drumul, l-am aproximat si am luat-o prin padure, pe unde se taiasera destul de multi copaci. Asa am vazut si primele marcaje- forestiere totusi- pe copaci si am luat-o la un moment dat pe un drum pe unde probabil se carau busteni fiindca era destul de abrupt. Apoi am ajuns la drumul de masina, mai sus de vila lui Ceausescu si harta arata ca va urma cea mai dureroasa parte din traseu: drumul de masina. Lung cam de 15 km, am avut bafta ca pe ultimii 5 km m-au luat (doar pe mine) niste tineri in masina lor (m-am inghesuit cum am putut) si m-au dus la gara in Azuga. Deja drumul ma epuizase. Lucian si Daniel nu dadeau semne de oboseala, dar mersul pe plat ma terminase mai rau decat orice portiune din traseu. Se daduse cu plugul pe drum ( in folosul cui? nici in Bucuresti nu era asa de bine deszapezit, iar in zona e o statie de pompare, vila lui Ceausescu si inca cateva vilute de bastani-de ce nu ma mir?). Baietii au venit dupa 1 ora in sala de asteptare de la gara, unde eu deja inghetasem de frig (fiindca nu s-a dat drumul la caldura, evident). Am mai stat inca 2 ore pe acolo deci 3 in total (4-7) fiindca trenul a avut si jumate de ora intarziere. Am ajuns cu bine acasa, total inghetata si inca si acum ma dor oasele. Baiului si Neamtului sunt niste munti frumosi, dar e mult de mers pana la ei. Sa speram ca ii voi vedea si vara, cu siguranta in conditii mai prielnice.

Dar...la naiba! A meritat!

Nota: Fara diacritice.